Prima zi a filmului romanesc a fost plina

Am ratat joi o receptie si o petrecere ca sa vad toate cele cinci lungmetraje romanesti programate si sa apuc sa scriu cateva randuri despre ele. In acest an, filmele cele mai asteptate din Zilele Filmului Romanesc sunt „Boogie”, de Radu Muntean, si scurtmetrajul „Megatron”, de Marian Crisan. Dar joi s-au inregistrat mai multe surprize. si incep cu cea mai mare – filmul „Elevator”, vazut si ultimul, intr-o proiectie cu sala plina, la Arta, si realizat in trei ani cu un buget de 200 de euro (nu e nici o greseala, 200 de euro).

Elevator

A fost o surpriza foarte placuta, pentru ca filmul regizat, filmat si montat de George Dorobantu dupa piesa de teatru a lui Gabriel Pintilei ( pusa anterior in scena tot de Gabriel Pintiliei la Teatrul Luni de la Green Hours), te tine pe aproape toate cele 85 de minute ale sale. Cel putin trei prejudecati sunt aruncate in aer. Prima ca poti avea un film de 85 de minute intr-un acelasi spatiu stramt, cel al unui lift.

A doua, ca doi tineri actori pot sa tina filmul, iar Iulia Verdes si Cristi Petrescu (rulati in spectacolele cu piesa „Elevator” de la Green Hours) nu au deloc tracul debutantului in lungmetraj. Sunt frumosi, fotogenici si talentati. A treia, ca pentru un film bun trebuie bani multi.

Coprodus de Florin Piersic Jr. si de Alexandra M.Paun, care spera ca la Cluj-Napoca sa gaseasca un distribuitor strain, „Elevator” nu e „Cubul” sau „Interviu”, dar e mult mai original si mai sincer decat multe alte filme romanesti realizate in ultimii ani cu bugete mult mai mari.

Daca despre „4 luni, 3 saptamani si 2 zile” si alte filme minimaliste s-a spus ca sunt facute pe genunchi, ce mai poti spune despre „Elevator”? Ca a fost facut pe jos? Romanul nu s-a nascut doar artist, dar si artist econom. Ca gospodina comunista, care gateste din orice.

Intalniri incrucisate

A doua surpriza a zilei a fost ca „Intalniri incrucisate”, debutul in lungmetrajul de fictiune al documentaristei Anca Damian nu e atat de slab pe cat ma asteptam (si nu numai eu). E curat, e bine jucat (regizoarea l-a avut asistent de regie pe actorul Richard Bovnoczki) si reveleaza o alta foarte buna actrita de film, Oxana Moravec (debutandu-le promitator si pe Diana Cavaliotti, respectiv Ana Maria Moldovan).

Construit pe sistemul lui „Occident” sau „21 de grame”, cu trei povesti intretesute, scenariul scris de Anca Damian, sfatuita de Razvan Radulescu, are totusi niste scapari de logica si spre final rezolva repede, mai mult sau mai putin inspirat, subintrigile. Dar impresia generala e pozitiva. Cineva mi-a spus inainte de film ca „intalniri incrucisate” e un fel de „Azucena”. Nu e adevarat. E un film mediu de calitate. Ne-am tot plans ca cinematografiei romane, mereu pe extreme, ii lipsesc filmele medii. Iata-le, incep sa apara.

Marilena

S-a spus prin colturi ca Mircea Daneliuc n-ar fi venit la Cluj pentru ca e suparat. TIFF-ul vroia sa-l includa in sectiunea 3X3 cu trei filme mai vechi, cineastul dorea trei recente.

Nu stiu daca e asa, dar la proiectia cu cel mai cald film al sau, „Marilena”, n-a mai venit nici protagonista, Cecilia Barbora, ci au fost prezenti doar cei doi interpreti masculini – Nicodim Ungureanu si Serghei Niculescu-Mizil (remarcat de cineast, mai spune mica barfa, la OTV.).

Inspirat de romanul „Marilene”, filmul e povestea unei femei cu care toti barbatii vor sa se culce sub pretextul ca o iubesc. si iubitul (Serghei Niculescu-Mizil) care a fost deportat din Canada dupa patru ani, si prietenul acestuia (Nicodim Ungureanu) cu care Marilena a facut intre timp un copil, si inginerul (Cornel Palade) de la fabrica unde lucreaza femeia si caruia aceasta ii lasa in grija copilul.

Pe Marilena o doare burta, ii e greata si o scapa pipi des (fara sa intelegem daca e de la bila sau a ramas iar gravida), in vreme ce amantul are crampe si diaree tot filmul, iar iubitul si inginerul pun mainile pe Marilena de cate ori impart cu ea acelasi cadru. Filmul e deprimant, nu pentru ca arata o Romanie deprimanta, ci pentru ca da impresia ca se adreseaza celor mai bazice asteptari ale spectatorului. Cheia filmului e data de imaginea din debut a doi caini prinsi in coitus interruptus. Trist.

Debutul in lungmetraj al lui Cobileanski

„Tache”, debutul in lungmetraj al basarabeanului Igor Cobileanski (ale carui filme scurte sunt incluse acum la TIFF in sectiunea consacrata Republicii Moldova) e o comedie de televiziune despre un gropar care, afland ca are cancer si ca se curata in doua luni, se agita sa-si pregateasca inmormantarea si sa puna mana pe cel mai select loc din cimitir.

Mircea Diaconu e foarte bun in rolul groparului (desi la sesiunea de intrebari si raspunsuri si-a dat nota 7), iar Constantin Draganescu si Gabriel Spahiu ii tin rangul, dar scenariul Marei Nicolescu (actrita e si interpreta) are prea multe poante „de larga respiratie”, recicland – ca sa cucereasca publicul – bancuri mai vechi gen „Radem, glumim, dar nu parasim incinta”.

Dar Igor Cobileanski „stie cu filmul”. Stie sa faca un cadru, sa tina ritmul din montaj si, mai ales, cum a spus si producatorul Cristian Comeaga dupa proiectie, are acel simt al comediei rusesti de altadata. Are simtul comediei populare. „Tache” nu-si pune stafeta in inaltul cerului.

Nisipuri

Ultimul film vazut joi, de fapt primul in ordine cronologica, este documentarul de debut al lui Claudiu Mitcu, „Nisipuri”, produs de „Wearebasca”, firma de productie pe care Claudiu Mitcu a infiintat-o cu directorul de imagine Andrei Butica si cu monteurul Catalin Cristutiu. Lung de 78 de minute (cam lung, dupa parerea mea), „Nisipuri” e un documentar observational despre un balci care are loc de o gramada de ani in satul Nisipuri din Oltenia (unde a copilarit autorul.).

S-a filmat de dimineata pana seara, iar pe ecran vedem pregatirile, balciul propriu-zis si impresiile de dupa. Intentia regizorala e onesta si evidenta – spectatorul alege singur ce parere isi face despre manele si agrafe de vanzare versus tiribombe si sei pentru cai, dar o spectatoare romanca si unul strain au fost curiosi sa afle daca filmul prezinta un microcosmos al Romaniei de azi.

In alta ordine de idei, lumea buna a inceput deja sa soseasca de la Bucuresti, fie ca are un film in festival, fie ca sa se intalneasca cu cei care au filme. I-am vazut prin Cluj pe actritele Maria Dinulescu, Mirela Oprisor si Maria Popistasu, au venit si regizorii Calin Netzer si Gheorghe Preda, iar Radu Muntean et Comp au intarziat datorita traficului.

Oamenii nu par sa fie intimidati de ploaie (desi criticul de film Valerian Sava spunea azi, la micul dejun, ca „filmul romanesc a adus ploaia la Cluj”). si a iesit in sfarsit si catalogul festivalului.