Primii paşi în proiectul nuclear românesc de obţinere a energiei electrice (1955-1970) (1)
În secolul trecut s-au răspândit în lume două ideologii totalitariste, comunismul şi fascismul, care au generat zeci de milioane de victime. Propaganda demagogică de atunci a permis unor sceleraţi să dezlănţuie războaie şi să provoace tragedii pe toate continentele locuite de fiinţe umane. Din păcate, lecţiile de atunci ale istoriei riscă să nu fie înţelese de generaţiile actuale şi proliferarea unor noi forme de ideologii totalitariste constituie în prezent o ameninţare reală la adresa omenirii.
Acestea pot să fie ambalate rapid în forme sofisticate, uşor de distribuit şi colorate în diferite moduri, inclusiv în verdele folosit de ecologiştii care şi-au propus, la fel precum comuniştii şi fasciştii, să salveze civilizaţia umană de nişte pericole pe care oamenii de ştiinţă nu au reuşit încă să le înţeleagă deplin. În opinia ecologiştilor, unul dintre pericolele respective este tehnologia nucleară folosită în scopuri paşnice, iar drumul de la studierea acesteia până la închiderea unor centrale nucleare utilizate pentru producerea de energie electrică a fost parcurs relativ repede în lumea occidentală.
Politicianul ecologist nu este un teoretician, deşi îşi doreşte să pară întotdeauna astfel pentru a impresiona un auditoriu care, în mod normal, îi ignoră pe cei care discută cu Luna şi se ceartă cu valurile care se sparg de ţărm. Aspectul natural nu îl împiedică pe acesta să îşi schimbe forma în care s-a născut pentru a-şi satisface narcisismul şi arghirofilia când ajunge în preajma unui pom din care cad pere mălăieţe. Sensibilitatea la foşnetul banilor şi reacţiile instantanee pe care le iniţiază culoarea lor îl excită pe personajul nostru – gazele naturale consumate şi cele toxice pe care le emană ecologistul fervent transformându-l într-un om hiperactiv, ferm în elucubraţiile sale şi intransigent cu cei care îi contestă pseudo-teoriile ştiinţifice. Dornic să fie urmat de poporul la care ţipă permanent, ameninţându-l cu catastrofe naturale apocaliptice, politicianul respectiv se consideră un conducător providenţial, iar ideologia pe care o propagă este ridicată la rangul de unică soluţie existentă pentru a salva Pământul şi a izbăvi sufletele celor nenăscuţi încă. În numele unui ţel final nesigur şi cât mai îndepărtat posibil (la fel ca Reich-ul milenar şi aşa-zisul vis de aur al omenirii: comunismul), ecologistul se prezintă sub forma unui politician interesat de soarta întregii planete, are tendinţe megalomanice, oferă nişte soluţii conjuncturale (cu scopul meschin de a obţine pentru sine avantaje materiale şi financiare) şi ignoră cu desăvârşire problemele particulare ale cetăţenilor, în fruntea cărora se plasează singur ca un conducător merituos şi veşnic. Discernământul şi răbdarea sa pentru cercetarea aprofundată a fenomenelor sunt rare precum apa în deşert, însă aspectul respectiv este compensat de un tupeu pe care îl foloseşte ori de câte ori este pus în faţa unor dovezi ştiinţifice de netăgăduit.
În copilărie, tatăl meu – Dumnezeu să-l odihnească! – mă trimitea să cumpăr pâine pentru familia noastră şi, dacă îi ceream bani, îmi spunea glumind să mă descurc deoarece toată lumea ştie să cumpere pâine dacă are bani. Din păcate, în zilele noastre există politicieni care propun tot felul de aşa-zise strategii de achiziţii şi investiţii publice, care mai de care mai ciudate, de parcă bugetele statelor sunt nelimitate, iar dictatura lobby-ştilor (a traficanţilor de influenţă, specializaţi în cerşetoria sentimentală) se dezvoltă de câteva decenii împreună cu un număr tot mai mare de vânzători, impunându-se pe piaţă anumite produse care nu sunt neapărat necesare pentru state sau cetăţeni doar pentru ca, apoi, să fie extrase un comision sau o rentă din acele vânzări. Sub diferite etichete promovate cu ajutorul unor politicieni care consideră că bugetul public este o puşculiţă pentru ei şi partidele lor, asemenea oameni de afaceri s-au înmulţit în mod exponenţial şi a devenit o modă să vinzi orice, oricând şi oriunde, fără a se ţine cont de resursele şi de condiţiile naturale existente în diferite ţări şi pe diferite continente. De exemplu, este iraţional să se impună de către politicieni utilizarea obligatorie a surselor solare şi eoliene de energie în condiţiile în care amplasarea geografică nu permite obţinerea de eficienţă economică, iar în apropierea locaţiilor respective sunt zăcăminte de gaze, petrol, cărbuni şi uraniu, din care pot fi obţinute resurse energetice.
Goana după bani a unor politicieni şi oameni de afaceri nu duce neapărat la o dezvoltare economică sustenabilă deoarece, pentru obţinerea de finanţări, inovaţiile în diferite domenii de activitate sunt în concurenţă cu produsele impuse prin lobby politic în statele dezvoltate economic – de exemplu, sub forma investiţiilor în proiecte ecologice controversate. În plus, fără un control stabilit prin politici raţionale, toţi aceşti vânzători temporari (căpitani de bărcuţe, în opinia tatălului meu) pot să fie afectaţi de spargerea bulei speculative din domeniul ecologic şi va fi necesar să ne întoarcem din nou la analizarea factorilor de producţie şi a capacităţii limitate a pieţelor de a absorbi la nesfârşit produse a căror utilitate este pusă sub semnul întrebării de raţiunea umană.
Nu negăm faptul că există probleme privind modul de gestionare a resurselor de pe planetă şi de limitare a poluării în lume, iar capacitatea de colectare şi de prelucrare a deşeurilor este redusă. Considerăm însă că nu este eficient deloc să vindem, figurativ, gheaţă în deşert şi nisip la Polul Nord atunci când sunt cunoscute soluţii rezonabile şi tehnologii mai simple, cu care se pot rezolva unele probleme ecologice pe termen scurt şi mediu – în condiţiile în care o serie de politicieni (deloc idilici sau naivi) insistă pentru ca aşa-zisa luptă împotriva încălzirii globale să treacă şi prin conturile partidelor lor pentru a fi considerată eficientă.
Poate că ar trebui să amintim aici şi pe politicienii care utilizează caricatura de partid ecologist existent în România pentru a obţine un loc în Parlament şi, implicit, imunitatea care permite să se amâne judecarea cazurilor de corupţie şi a celor de fraudare a banilor publici în care au fost implicaţi politicienii respectivi, până la aplicarea termenelor de decădere şi de prescripţie juridică.
Pentru a se înţelege dilemele şi pericolele permanente care există în utilizarea şi evaluarea tehnologiilor create de fiinţa umană, considerăm că este necesar, în primul rând, să avem acces la cât mai multe documente şi informaţii din perioada în care tehnologiile respective au fost inventate. În cazul de faţă, vom aborda proiectul românesc privind obţinerea de energie electrică într-o centrală nucleară cu ajutorul unor documente descoperite în fosta arhivă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
Exploatarea economică a primelor zăcăminte româneşti de uraniu a început în luna aprilie 1952 prin intermediul societăţii româno-sovietice „Sovromquarţit” – înfiinţată potrivit convenţiei guvernamentale semnate la 31 decembrie 1951 şi desfiinţată la 1 noiembrie 1956. Deoarece în România nu existau capacităţi de prelucrare a minereului descoperit la Băiţa (judeţul Bihor), iar în convenţia respectivă nu s-a menţionat despre construirea în România, de către partea sovietică, a unor instalaţii de concentrare primară a uraniului şi despre dezvoltarea cercetării ştiinţifice româneşti în domeniul nuclear, minereul – extras iniţial din carieră, apoi din subteran – a fost încărcat în vagoane de marfă (prevăzute cu cisterne speciale) şi expediat până la 1 iulie 1965 în Uniunea Sovietică. La acea dată, autorităţile comuniste de la Bucureşti au încetat livrările de minereu de uraniu în U.R.S.S. deoarece au dorit să asigure combustibilul necesar pentru programul energetic nuclear care urma să fie dezvoltat în România până în anul 1980.
Contextul în care autorităţile sovietice au hotărât totuşi să acorde atenţie cercetării ştiinţifice româneşti în domeniul nuclear şi să ajute la dezvoltarea acesteia a fost marcat de discuţiile bilaterale care au început în primăvara anului 1953 pentru desfiinţarea treptată a societăţilor mixte SOVROM, precum şi de planul autorităţilor sovietice privind înarmarea tuturor statelor europene aflate în sfera lor de influenţă şi înfiinţarea la 14 mai 1955 a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, ca răspuns la aderarea Republicii Federale Germania la N.A.T.O. (6 mai 1955).
Din păcate, concepţia pe care autorităţile comuniste de la Bucureşti au formulat-o după ce au fost informate despre iniţiativa sovietică privind dezvoltarea cercetării ştiinţifice româneşti în domeniul nuclear este dificil de aflat deoarece, în stenograma şedinţei din 22 ianuarie 1955 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., opiniile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej despre acel proiect au fost consemnate incomplet. Situaţii similare apar foarte rar în alte stenograme întocmite în perioada comunistă, însă se specifica de către cel care prezida reuniunea faptul că la discuţiile pe o anumită temă nu au asistat stenografi pentru consemnarea lor.
În actualul stadiu al cercetării putem doar să presupunem faptul că iniţiativa respectivă a aparţinut unor politicieni de la Moscova deoarece nivelul la care se aflau cercetările nucleare în Uniunea Sovietică permitea realizarea de bombe atomice şi termonucleare. În acelaşi timp, fizicianul Gheorghe Manu (autorul primului tratat de fizică nucleară din România, publicat în anul 1940 şi coleg cu Alexandru Sanielevici la Universitatea din Bucureşti) se afla în detenţie din anul 1948 şi a decedat la 12 aprilie 1961 în penitenciarul de la Aiud.
Cert este faptul că membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au aprobat la 22 ianuarie 1955 formarea unui „colectiv pe lângă Consiliul de Miniştri, care se va ocupa direct cu organizarea cercetărilor în domeniul fizicii nucleare în ţara noastră. Tov. Gh. Gheorghiu-Dej va conduce acest colectiv din partea Prezidiului Consiliului de Miniştri”. Acel colectiv a avut ca primă sarcină stabilirea unui contact cu autorităţile de la Moscova în scopul elaborării unei convenţii româno-sovietice în domeniul folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice.
Adoptarea hotărârii respective a fost urmată de vizita în Uniunea Sovietică, în perioada 30 martie – 23 aprilie 1955, a unei delegaţii alcătuite din inginerii Gheorghe Gaston Marin (prim-vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării) şi Stoica Popa (locţiitor al ministrului Energiei Electrice şi Industriei Electrotehnice), profesorii Horia Hulubei (directorul Institutului de Fizică al Academiei Române), Şerban Ţiţeica (directorul secţiei de fizică teoretică din Institutul de Fizică), Valeriu Novacu (membru corespondent al Academiei Române, director adjunct al secţiei de fizică teoretică din Institutul de Fizică şi viitor reprezentant al României în cadrul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică) şi Alexandru Sanielevici (director adjunct al secţiei radiaţii din Institutul de Fizică şi membru corespondent al Academiei Române din anul 1955), inginerul Paul Drăghicescu (secretar ştiinţific al Institutul de Fizică), inginerul Toma Vescan şi Adrian Gelberg (ambii fiind şefi de sectoare la Institutul de Fizică).
Prima şedinţă de lucru a celor două părţi a avut loc la Moscova, la 1 aprilie 1955. Cu acel prilej, delegaţia sovietică a propus acordarea unui ajutor tehnico-ştiinţific pe termen lung pentru România, astfel:
– construirea de către U.R.S.S., în România, a unui reactor nuclear BBP-C, ştiinţific, răcit cu apă distilată şi care avea o putere de 2 MW. Preţul clădirii unde urma să fie amplasat reactorul era de 10 milioane de ruble, iar utilajul necesar acestuia costa 20 de milioane de ruble;
– construirea de către U.R.S.S., în România, a „unui accelerator de tip electrostatic de 2,5 MeV sau a unui ciclotron de 25 MeV pentru particule alfa, care să poată funcţiona atât în regim de ciclotron cât şi în regim de fazotron”. În cazul acceleratorului electrostatic EG-1, preţurile erau de 3,5-4 milioane de ruble (clădirea) şi 3,6-4 milioane de ruble (utilajele aferente), iar pentru achiziţionarea ciclotronului tip P 7 statul român urma să plătească 5,5-6 milioane de ruble (pentru clădire) şi circa 10 milioane de ruble (pentru utilaje);
– pregătirea în Uniunea Sovietică a 3-4 specialişti români, începând de la 1 septembrie 1955, timp de maxim şase luni de zile, pentru a învăţa modul de lucru cu generatorul electrostatic, precum şi circa 10 persoane care să se pregătească în U.R.S.S. pentru a fi în măsură să utilizeze apoi, în două schimburi, reactorul nuclear care se achiziţiona de statul român.
Pentru a se înţelege mai uşor preţurile în ruble, precizăm faptul că autorităţile comuniste de la Bucureşti au semnat în luna aprilie 1956 un contract în valoare de 6.927.500 dolari S.U.A. (20 de milioane de franci elveţieni sau 27,71 milioane de ruble) pentru a cumpăra din Elveţia şase locomotive Diesel-electrice, zece motoare Diesel tip 12 LDA 28 şi zece echipamente electrice complete pentru acestea, împreună cu licenţa de fabricaţie a unei locomotive Diesel-electrice realizate de companiile „Sulzer Frères”, „Brown Bovery” şi „Schweizerische Lokomotiv und Maschinenfabrik”. Astfel, se poate constata faptul că preţul complet al reactorului nuclear sovietic (30 de milioane de ruble) era apropiat de cel acceptat de firmele elveţiene pentru locomotive (27,71 milioane de ruble), acceleratorul electrostatic costa maxim 8 milioane de ruble şi ciclotronul era vândut de autorităţile de la Moscova cu un preţ maxim de 16 milioane de ruble.
Proiectarea, construirea, montarea şi punerea în funcţiune a celor două instalaţii (un reactor nuclear şi un accelerator electrostatic sau un ciclotron) urmau să fie realizate de specialiştii sovietici, iar materialele fisionabile erau livrate de autorităţile de la Moscova pentru funcţionarea reactorului nuclear şi efectuarea de experimente ştiinţifice în România. Delegaţia sovietică spera ca, în felul acesta, cercetătorii români să obţină izotopi radioactivi artificiali, care puteau fi utilizaţi în diferite domenii.
În următoarele zile, membrii delegaţiei române au efectuat vizite la Universitatea din Moscova (unde a fost prezentat la 2 aprilie 1955 un reactor ştiinţific cu o putere maximă de 500-700 kW, care funcţiona cu 60 kg de uraniu îmbogăţit cu 10% izotop U235), Institutul de Fizică Tehnică din Leningrad (unde existau un model mai vechi de ciclotron, care putea emite particule alfa de 13 MeV sau deutoni de 10 MeV, şi un sincrotron de 100 MeV – 5 aprilie 1955), Universitatea „Andrei Jdanov” şi Institutul de Fizică al acelei unităţi de învăţământ din Leningrad (6 aprilie 1955), Institutul de Fizică Tehnică din Harkov al Academiei de Ştiinţe din Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (unde era instalat un generator electrostatic analog cu cel propus României – 9 aprilie 1955), Institutul de Fizică din Kiev al Academiei de Ştiinţe din Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (unde se instala un ciclotron identic cu cel propus României pentru achiziţionare – 10-11 aprilie 1955), o centrală nuclearo-electrică experimentală de 5 MW, aflată la Moscova şi unde se utilizau uraniu îmbogăţit cu 5% izotop U235, grafit (încetinitor) şi apă sub presiune pentru răcirea reacţiilor (13 aprilie 1955), precum şi la filiala de la Moscova a Institutului de Fizică al Academiei U.R.S.S. (care folosea un sincrotron de 250 MeV – 16 aprilie 1955).
Membrii delegaţiei sovietice (Lavrişcev, director general adjunct al Direcţiei Generale privind Relaţiile Economice cu Ţările de Democraţie Populară din Ministerul Comerţului Exterior; Zaiţev – de la Direcţia Generală privind Relaţiile Economice cu Ţările de Democraţie Populară; academicianul Abram Isaakovici Alihanov; Vasili Emelianov şi Wexler, membri corespondenţi ai Academiei; Vasilii Stepanovici Fursov, decan al Facultăţii de Fizică a Universităţii din Moscova; Kalinin, candidat în ştiinţe fizico-matematice) estimau că livrarea instalaţiilor pe care statul român urma să le comande putea fi realizată „în prima jumătate a anului 1956 (reactorul nuclear) şi în a doua jumătate a anului 1956 (acceleratorul de particule, de tip electrostatic, sau ciclotron-fazotron)”.
Deoarece academicianul Abram Isaakovici Alihanov a dorit să ştie stadiul în care se aflau cercetările româneşti în domeniul fizicii nucleare, profesorul Horia Hulubei a oferit următoarele explicaţii: „În R.P.R. nu există acceleratoare de particule, în ultima vreme ne-am propus să construim un generator electrostatic de câteva sute de mii de volţi. În general în R.P.R. s-a lucrat puţin în fizica nucleară (subl.n.)”. Totodată, directorul Institutului de Fizică al Academiei Române „a menţionat o serie de lucrări ale tov. A. Sanielevici şi Ţiţeica, şi a indicat că vom transmite părţii sovietice un material scris mai detaliat cuprinzând şi planul tematic actual al Institutului de Fizică”.
La întrebarea academicianului sovietic Abram Isaakovici Alihanov privind desfăşurarea în România a unor cercetări cu izotop radioactiv, Alexandru Sanielevici a răspuns că „s-a lucrat cu fosfor şi iod radioactiv, aduse în ţară cu scopuri biologice”.
În cadrul şedinţei desfăşurate la Moscova, la 8 aprilie 1955, partea sovietică a fost interesată să afle dacă exista deja un loc stabilit de partea română pentru instalarea reactorului şi a acceleratorului de particule. Din acea întrebare rezultă faptul că delegaţia română nu dorea să cumpere un ciclotron-fazotron.
În răspunsul său, Gheorghe Gaston Marin a indicat clar localitatea Măgurele pentru amplasarea celor două instalaţii dorite de fizicienii din România, astfel: „noi avem în cadrul Institutului de Fizică al Academiei, situat la cca. 20 km de centrul oraşului, într-un sat cu cca. 500 locuitori, toate condiţiile necesare: un loc suficient şi destul de izolat, suprafaţă deja construită 3000 m.p., cadre deja formate. Din această cauză pentru noi această soluţie ar fi cea mai simplă din punct de vedere economic, dacă nu se pun însă cerinţe speciale pe care să nu le sesizăm”.
În altă ordine de idei, profesorul Horia Hulubei s-a interesat de posibilitatea de a vizita un laborator sovietic de analiză a razelor cosmice şi un laborator echipat cu maşini electronice de calcul. Şeful delegaţiei sovietice a răspuns afirmativ, însă în documentele pe care le-am găsit în România nu se precizează dacă dorinţele exprimate de profesorul Horia Hulubei au fost îndeplinite cu acel prilej sau ulterior.
Deşi în acea perioadă nu exista nici un protest ecologist împotriva centralelor nuclearo-electrice (aflate în stadiu experimental), este cazul să amintim pentru fanii culorii oului de raţă şi ai unei adolescente suedeze aflate în căutare de notorietate cu orice preţ faptul că asemenea obiective nu erau limitate la un rol economic. Directorul centralei atomo-electrice de la Moscova, profesorul D.I. Blohinţev, a precizat la 13 aprilie 1955 pentru membrii delegaţiei române şi scopurile ştiinţifice pentru care era folosită unitatea energetică respectivă, astfel:
„Exploatarea. A început la 27 iunie 1954 (de fapt în seara de 26 iunie). Până acum centrala electrică a dat 10.000 kWh din care jumătate la puterea maximă. Nu totdeauna se lucrează la puterea maximă, din cauză că adesea se fac lucrări experimentale. Sarcina principală a centralei este studiul funcţionării şi acumularea de experienţe. Până acum s-a lucrat fără nici un accident. Sistemul de comandă s-a dovedit a fi simplu, automatizarea funcţionând sigur. Se poate spune că instalaţia lucrează sigur, deşi se mai pot aduce îmbunătăţiri (în special simplificări).
Fizicienii studiază cu ajutorul acestei instalaţii (coloană termică) problema lungimii de frânare în diferite materiale şi amestecuri de materiale (grafit, metal etc.). Mai există 6 canale curbe care merg până la limita zonei active şi în care s-au studiat peste 1000 probe din diferite materiale pentru studiul efectului neutronilor şi temperaturii. Există şi canale directe prevăzute cu selectori pentru studiul difuziei neutronilor; aceste studii se fac în vederea calculării unui reactor cu neutroni rapizi. Se determină spectrul neutronilor şi secţiunile eficace ale diferitelor procese. Fluxul de neutroni este de 1013 neutroni/cm2/sec. în centru. Studiile se fac şi pentru pregătirea cadrelor.
Studiul economic al centralei. Costul energiei electrice dată de centrala actuală este de cca. 4 ori mai mare decât costul mediu al energiei în sistemul „Mosenergo” (10 copeici/kWh). Totuşi chiar la această staţie (construită pe scheletul unei centrale termoelectrice clasice, existente pe acelaşi amplasament – nota P. Opriş), preţul este aproximativ acelaşi ca în cazul unei staţii termoelectrice de mărime analoagă. În cazul unei staţii atomice mai mari (100.000 kW), energia va fi mai ieftină prin faptul că se micşorează cheltuielile de exploatare, amortizare şi consum de combustibil, căci prin mărirea dimensiunilor aparatului, pierderea de neutroni prin suprafaţa exterioară scade, aşa încât se poate utiliza uraniu cu îmbogăţire de 2 ori mai mică (2,5% U235). Preţul materialului fisionabil creşte în medie cu pătratul îmbogăţirii, astfel că în cazul de faţă, preţul combustibilului scade de 4 ori. Construcţia unei centrale de 100.000 kW ridică însă probleme nelămurite, de aceea mai trebuiesc făcute experienţe. Costul cel mai mare este cel al canalelor (în care se introduc barele cu combustibil nuclear – nota P. Opriş) şi anume nu materialul fisionabil costă mult, ci oţelul care îmbracă canalul. Construcţia tecilor s-a făcut la o fabrică neadaptată la această producţie şi de aceea în viitor se poate sconta pe o scădere de 10 ori a preţului. S-au făcut peste 1000 suduri care au ridicat probleme grele din cauza etanşeităţii la presiune. Pentru verificarea calităţii sudurilor s-au încercat diferite mijloace şi singura care a dat rezultate a fost utilizarea unui spectograf de masă cu He pentru detectarea scăpărilor.
Sunt posibile şi alte variante, de exemplu răcirea cu metale lichide (natriul), dar s-a ales calea cea mai simplă care necesită un număr mai mic de lucrări experimentale”.
După revenirea la Bucureşti, la 23 aprilie 1955, membrii delegaţiei române au întocmit un raport strict-secret referitor la rezultatele vizitei pe care au efectuat-o în Uniunea Sovietică şi dări de seamă privind discuţiile care s-au purtat în întreaga perioadă. Din acel raport rezultă faptul că la Moscova au fost în acelaşi timp şi alte delegaţii străine (din R.P. Chineză, R.P. Polonă, R.S. Cehoslovacă şi R.D.G.), cu acelaşi scop: semnarea unor convenţii de colaborare tehnico-ştiinţifică, bilaterale, cu U.R.S.S., în domeniul energiei nucleare. Delegaţia condusă de ing. Gheorghe Gaston Marin a semnat documentul respectiv la 22 aprilie 1955.
Ulterior, pe baza indicaţiilor primite din U.R.S.S., la Bucureşti s-a înfiinţat Comitetul pentru Energia Nucleară. Acesta a funcţionat pe lângă Consiliul de Miniştri şi, în prima fază, a avut următoarea compunere:
– preşedintele comitetului;
– reprezentantul Academiei Republicii Populare Române;
– directorul Institutului de Fizică al Academiei Române;
– reprezentantul Ministerului Comerţului Exterior;
– reprezentantul Ministerului de Finanţe;
– reprezentantul Ministerului Energiei;
– reprezentantul Ministerului Afacerilor Interne;
– secretarul comitetului.
INTERVIURILE HotNews.ro