Problema cetateanului, din punct de vedere democratic (de Horia-Roman Patapievici)

„Putem oare imagina o societate in care institutiile sunt perfecte, legile sunt minunate, iar cetateanul e absent? Nu.” Sa le ai pe primele fara cel din urma este ca si cum ai avea un laborator performant fara savanti capabili sa manuiasca aparatele sau o biblioteca dispunand de toata stiinta lumii lipsita cu totul de cititori doritori sa o absoarba ori capabili sa o inteleaga.

Asa cum valoarea unei masini e data de capacitatea de a o manui, toate institutiile democratice nu valoreaza nimic in absenta acestei institutii imposibil de codificat ori legiferat care este institutia cetateanului.

Ca o regula generala, forta oricarui dispozitiv material e data de partea sa cea mai slaba. Nu puterea automobilului da forta sa competitionala, ci indemanarea celui care il conduce.

La fel este si pentru civilizatii: forta unei civilizatii nu e data de cultura si tehnica ei acumulate in biblioteci si muzee, ci de capacitatea oamenilor care se revendica din ea de a transforma in fiecare moment toata cunoasterea ei potentiala in forta imediat disponibila.

Nu e suficient ca stramosii nostri au inventat calculul diferential: trebuie sa stim si noi sa rezolvam ecuatii diferentiale.

De aceea, orice sistem are exact taria partii sale cele mai slabe. Si, din acest motiv, oricat ar parea de ciudat, democratia e aparata nu atat de institutiile prin care functioneaza, cat prin cetatenii dispusi sa o sustina. Orice democratie are forta cetatenilor sai, luati si individual, si in comunitate.

Republica de la Weimar s-a prabusit nu pentru ca nu avea institutii bune, ci pentru ca n-a avut cetateni care sa creada in ea (republica fara republicani).

Prin urmare, a avea doar institutii (in cazul nostru, a le fi importat litera cu litera) nu inseamna totul, iar uneori (cazul nostru) inseamna prea putin. Pentru a fi de succes, institutiile au nevoie de un anumit spirit, care e dat de oameni si numai de ei (altfel spus, problema bunei functionari a unei institutii nu poate fi niciodata redusa la o problema pur tehnica).

Am reamintit aceste lucruri simple din doua motive. Pentru a nu cadea in eroarea euforica de a crede ca tot ce ne trebuie este sa importam lucruri bune si bine verificate de aiurea, si apoi sa stam cu mainile in san (iar cand lucrurile nu merg sa dam vina pe „celula care nu rezista”).

Apoi, pentru a pune responsabilitatea pentru impasul in care ne gasim pe elementul care poate schimba (omul) si nu pe elementul care poate fi schimbat (mecanismele). in ce ma priveste, cred ca vina pentru ineficacitatea noastra institutionala tine in primul rand de oameni si abia in al doilea rand de mecanisme.

Iar mecanismele blocante insele sunt consecinta unei conceptii eronate, care la randul ei e consecinta nu atat a unei confuzii de gandire, cat a unei iresponsabilitati morale.

Ca sa fiu mai explicit, nu voi invoca exemplul parlamentarilor iresponsabili, desi e evident ca aceia care manipuleaza sofisme pentru a-si acoperi exactiunile nu pot gandi corect atunci cand legifereaza: or, e limpede ca aberatiile legislative, sursa a blocajelor institutionale de care se izbeste oricine incearca sa faca ceva in tara asta, sunt urmarea directa a acestui tip de incompetenta

morala; si nici nu voi arata cu degetul spre membrii penali ai guvernului, desi e evident ca ministrii care se cramponeaza de functiile lor in ciuda suspiciunilor penale care planeaza asupra lor comit un abuz grav, comparabil numai cu iresponsabilitatea cuiva care ar folosi ca jurati, in justitie, oameni aflati sub ancheta.

Voi ilustra tema responsabilitatii, pendinte de institutia cetateanului, prin exemplul soferilor.

Oricine stie ca toti oamenii care au carnet de sofer conduc, in Bucuresti cel putin, oribil. Nimeni nu il respecta pe celalalt, fiecare cauta sa profite de pe urma oricui, agresivitatea si nesocotirea (regulilor si aproapelui) fiind singura lege unanim respectata.

Pentru a castiga o secunda la stop, toate masinile tasnesc simultan din toate directiile, nesocotind toate regulile si riscand toate incurcaturile (de aceea, vazute de sus, intersectiile noastre arata ca matele aruncate de-a valma).

Dificultatile carosabilului au scos la lumina, din oricare sofer luat ca individ, ce e mai rau in fiecare, considerat in comunitate.

Ceva pe care indiferenta noastra debonara il ascunde, iar bonomia noastra obisnuita il mascheaza: si anume, incapacitatea noastra de a intelege beneficiile care rezulta din cooperare; incapacitatea noastra de a coopera cu aproapele nostru in vederea obtinerii unui beneficiu comun; in fine, incapacitatea noastra de a ne abtine pe termen scurt, renuntand la un beneficiu imediat (castigarea unei

secunde la stop), in vederea obtinerii unui beneficiu mai mare, pe termen mediu (deblocarea intersectiei). Asa, fiecare se comporta ca descurcaretii care incurca pe toata lumea.

Aceasta este imaginea institutiei cetateanului, la noi.

Remediul e simplu. Negati tot ce am scris mai sus. Soferii din Bucuresti vor trebui sa inceapa primii.