Profesorul, mod de utilizare

Propunerea noii Legi a Educației, care va trece, în cele din urmă, cu atâtea amendamente încât conținutul inițial se va deforma conform dorințelor ,,administratorilor” sistemului de învățământ, poate fi oricum, bună sau rea, salvatoare sau deplorabilă, câtă vreme aplicarea ei se va face ca până acum, adică riguros din când în când, sub incidența pedepsei, decent în general și prost în liniile ei esențiale.

În România nu există legi gândite profund sau superficial, ci amendamente și modificări care să provoace un spor de neclaritate legilor deja tulburi din fașă și încurcătură – prin intermediul supralicitării cazurilor de excepții – în legile gândite salutar. În ambele cazuri, teoria este orientată în așa fel încât să facă din practica legii o afacere pâcloasă ca înțelegere, greoaie intelectual și costisitoare ca timp – ergo, cei mai mulți vizați direct de respectiva lege nu au idee cum s-o aplice și, ca atare, nici să nu încerce să o realizeze cu zel. Referindu-ne strict la învățământul preuniversitar, nu neapărat urmând indicațiile stabilite în regulamente, statute și legea educației, este suficient să încercăm o analiză transversală a activității profesorului din învățământul public din mai multe puncte de vedere, din care ultimul îi va aparține subiectului însuși.

Cu ce se ocupă profesorul preuniversitar din România? Din punctul de vedere al legiuitorului și expertului în educație, care scrie rapoarte și impune regulamente dintr-un birou sau între două workshopuri, cele mai multe de inspirație europeană, profesorul, de la clasele primare până la finalizarea liceului, are multe responsabilități, de la cea de predare-învățare-evaluare până la aceea de reper moral al comunității școlare. Competențele sunt multiple, mergând la limită spre infinit: profesional-didactice, complementare și transversale etc. Profesorului îi sunt trasate ordine și proceduri, aidoma unui soldat pe timp de pace sau de război. Când i se dă voie să gândească pe cont propriu, profesorul are dreptul și obligația să acționeze pe seama principiului ,,în spiritul regulamentelor școlare existente și în interesul elevului”. Tocmai această presiune marțială pusă pe umerii profesorului român, tratat de sus și suspectat din start de neascultare și de nepricepere, face ca modelele credibile de profesori să fie aproape necunoscute public – iar cele vânturate ad hoc în media să lase impresia jenantă a unor fantoșe sau a unor actori de stand-up comedy. E ca o armată cu militari de fier pe hârtie, patrioți absoluți, ireproșabili, dar fără eroi și fără victorii (nici de etapă, nici mărețe). În concluzie, modelul abstract de profesor propus de Ministerul Educației este cel de yesman servil, dar al cărui creier este branșat la mașinăria de râșnit ordine, informări și proceduri operaționale, trimise urbi et orbi de către ,,stăpânire”, Statul Major al României educate. Inspectorii, colonei și generali fără glorie, profesionalizați prin girul partidului, își tratează inferiorii în grad ca pe niște răcani dispensabili (profesorii debutanți), caporali supuși (profesorii cu definitivat), sergenți și plutonieri până la obținerea gradului II, sublocotenți odată cu gradul I și, abia la bătrânețe, locotenenți sau, cel mult, căpitani, cei cu vechime în funcții de conducere (foștii inspector sunt, în schimb, priviți ca permanent în rezervă). Dialogul dintre cei de sus și inferiori în privința aplicării regulamentelor – acesta este singurul schimb oficializat de păreri – atinge nu de puține ori comicul absurd al soldatului Švejk în disputele verbale cu mai-marii săi, cum era locotenentul major Lukáš, personaj emblematic prin scăderile sale pentru colapsul unui imperiu (la noi ar fi vorba doar de ,,țărișoară”).

În ceea ce îl privește pe părinte, dacă, într-adevăr, se dovedește implicat în creșterea și educarea urmașilor săi, acesta are cu totul alte așteptări, mai mult psihologice decât educaționale: profesorul de la învățămâtul primar trebuie să fie un fel de rudă îndepărtată, care îl drăgălește și învață în același timp pe copil, celui de gimnaziu îi revine sarcina de a-i ușura elevului parcursul într-o perioadă tulbure din devenirea sa și de a-l disciplina prin nu se știe ce mijloace, însă exclusiv pe bază de șarm personal, iar pe cel de liceu îl privește cum să-l ferească pe adolescent de tentații, dar fără să își permite a-l penaliza pentru derapaje, și să-i capteze atenția într-un mod distractiv (învățarea ,,utilă” în perioada gimanziului și liceului include, în cazul mediu al părintelui serios, doar notele obținute în urma promovării examenelor de Evaluare Națională și Bacalaureat). Părintele român neimplicat în educația odraslei sale – iar asta din diverse motive, de la sărăcia cruntă și ignoranța crasă până la indiferența ostilă față de instituțiile decredibilizate ale statului – își trimite copilul la școală pentru siguranță, baby-sitting până la 16 ani și, nu în ultimul rând, promovarea numărului de clase suficiente pentru a se putea înscrie ulterior la școala de șoferi.

Directorul unității de învățământ așteaptă de regulă de la colegii săi îndeplinirea a două misiuni mari și late: să îi țină în frâu pe elevii din clasă la ore (pentru a nu avea reclamații și petiții din partea părinților – se poate vorbi de rolul profesorului ca paznic inteligent, deoarece paza se va face printr-o retorică mobilizatoare) și, dacă directorul este în funcție de mulți-mulți ani, să nu ridice pretenții la a-i lua locul în ierarhia stabilită. Acestea sunt, în mod real, preocupările arzătoare ale multor directori din sistemul de învățământ. E de prisos să amintim în acest loc că directorul este el însuși profesor. Mulți ajunși în această poziție uită de meseria lor, pe care nici n-o mai fac cum s-ar cuveni, adică exemplar și motivațional, și se consideră elevați pe o treaptă care le permite să privească de departe, dar cumva dezimplicat, profesia pe care ei înșiși o dețin. Mulți, prea mulți profesori, ajunși directori, devin jandarmii colegilor lor, interiorizând malign izul de cazarmă sau mănăstire ortodoxă emanat din bucătaria birocratică a Ministerului. Totul se face ,,pentru păstrarea liniștii” sau ,,să nu deranjăm pe nimeni”, ceea ce echivalează cu ascunderea mizeriei sub preș. Directorii din învățământul românesc sunt cei care se plâng cel mai aprig de disfuncționalitățile sistemice existente (,,dacă ar fi să iau eu o decizie…”, ,,Domne, nu se mai poate…” sau ,,din punctul meu de vedere ar…”), însă numai între patru ochi, de parcă ei înșiși s-ar situa în afara a ceea ce deplâng, condamnă, înjură, disprețuiesc, critică, ironizează, batjocoresc etc.

În raporturile colegiale, profesorul este privit de ,,cancelarie” în chipuri diferite, în primul rând în calitate de ,,civil”, deci ca om, ca personalitate, ca pregătire intelectuală, iar, abia cu trecerea timpului, pe măsura recunoașterii meritelor sau defectelor probate, ca profesor. Deși abordarea pare a avea, în sfârșit, parcursul firesc, până și aici jocul de oglinzi creează răsfrângeri stranii. Profesorul bun este cel care nu supără pe nimeni, nu ridică nicio pretenție, bârfește puțin (nu există așa ceva ca deloc) și nu are dificultăți cu disciplina elevilor. Profesorul rău nu există în vocabularul colegilor de cancelarie sau este cel mult acel cadru didactic care nu intră intenționat la ore, nu ,,stăpânește” clasele și nu ajută niciodată pe nimeni în proiectele și activitățile școlare, ceea ce aproape că nu se întâlnește nicăieri. Oricât de slab pregătit, profesorul se integrează minimal în viața cancelariei ca un soldat într-o companie. Cel mai apropiat de profilul profesorului rău de cancelarie este, culmea!, profesorul care își face treaba în contra direcției de mers a sistemului de învățământ: intră punctual la ore, discută despre ordine, metodologii etc. de pe poziții lucide, fără frici și concesii ridicole, are rezultate notabile cu elevii, care îi poartă respect, știe ce se întâmplă în mare și, uneori, și-n amănunt în clase, nu clevetește pe la spate, dar poate comenta public fără riscul de a greși, își lucrează singur documentele școlare sau măcar le studiază cu atenție și le personalizează și, în genere, dovedește politețe și bun-simț. În plus, se poate întâmpla să aibă preocupări intelectuale și opinii critice, ceea ce declanșează implacabil un mecanism de temere printre colegii profesori și groaza directorului: ,,Se crede șef”. Cancelaria românească este o poveste în sine, clădită din orice altceva decât pasiune pentru educație și respect față de o conduită profesională cel puțin decentă, dacă nu exemplară. De ce se întâmplă asta? Fiindcă niciodată după 1989, nimeni din Statul Major nu s-a gândit să propună cursuri de training pentru îmbunătățirea relațiilor de muncă în unitățile de învățământ. E adevărat că nici atunci nu s-ar rezolva obligatoriu problema, dar măcar am recunoaște cu toții că există din moment ce se impune nevoia unor asemenea cursuri.

Din punctul de vedere al secretariatului școlii, profesorul este cel care ,,nu face mai nimic”, ,,nu cunoaște ca noi legislația”, ,,nu duce greul raportărilor și situațiilor”, ,,nu realizează dosare esențiale”, ,,nu înscrie elevii în baze de date”, în general, nu știe știința birocrației. Privit de către sindicat, profesorul este ,,masa electorală” cotizantă, care nu are dreptul de a ieși din rând, sindicalizarea apărând ca obligatorie (directorii, care nu au un număr apreciabil de colegi sindicalizați așa sau altminteri, primesc avertismente telefonice în acest sens – sindicalizareaforțată).

Pentru profesorul însuși, meseria sa aduce un șir de complicații și câteva satisfacții, cea mai mare constând în bucuria de a lucra cu oameni în formare, cu copii și adolescenți încă neafectați iremediabil de valorile publice din jur. Starea profesională încâlcită include un salariu mic sau modest (fără a intra în amănunte sociologice legate de cultura patriarhală și sexistă din România, din salarizarea joasă rezultă circumstanța statistică în care, spre deosebire de țările scandinave și Europa de Vest, avem un procent zdrobitor de profesoare în mediul preuniversitar), neîndestulător pentru nevoile unei vieți decente în România (dar despre asta se poate plânge 80% din forța de muncă locală), autoritarismul haotic din sistem, lipsa de transparență și previzibilitate în funcționarea școlilor, cerințele unora dintre părinți, care nu înțeleg limitările impuse financiar și curricular de stat și, nu în ultimul rând, teroarea soft, psihologică, exercitată de cei aflați într-un grad superior în unitatea școlară.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro