PSD si legea tacerii (de Miron Damian)

Reflexul conspirativ care exista in PSD a mai fost descris. E un reflex care s-ar putea exprima cu o parafraza a murphismului fundamental: „Daca ceva poate fi ascuns, atunci ascunde-l!”.

Aflu acum ca actualul presedinte ameninta ca va da publicitatii detaliile contractului pentru privatizarea Petrom, incheiat de fosta guvernare.

Dar cum se face ca nu au fost dezbatute, public, inainte de a fi aprobat? Iata, avem un contract ale carui prevederi afecteaza, aproape fara exceptie, cetatenii acestei tari; daca detaliile acestui contract nu sint de interes public, atunci, ma intreb, ce altceva ar putea fi considerat astfel? Numarul de oua cu care se lauda, de la tribuna Camerei, fostul premier si actualul ei presedinte? Ca

veni vorba, inteleg ca respectivul contract a fost aprobat de Parlament. Ce au dezbatut atunci parlamentarii, in calitate de reprezentanti ai poporului? Raspunsul este simplu: nimic. L-au aprobat automat, in calitate de masina de vot. Caci reflexul conspirativ este intarit de un reflex geaman si complementar, care respinge ideea de dezbatere.

Continuind parafraza de mai sus, exprimarea lui este: „Daca un lucru nu poate fi ascuns, asta nu inseamna ca trebuie sa si vorbesti despre el”.

Si in acest caz exemplele sint usor de gasit. Contractul cu Petrom nu este singurul incheiat inainte de 2004, ale carui detalii, surprinzatoare si neplacute, intra in dezbaterea publica abia astazi. De fapt, PSD a institutionalizat aceasta tacere la inceputul mandatului trecut, interzicindu-le reprezentantilor sai in Parlament sa aiba orice initiativa, alta decit cele aprobate de partid.

Aceasta prevedere, impreuna cu reflexul conspirativ si strategia aceluiasi partid de „reactie rapida” la orice fel de critica, a distrus dezbaterea politica, reducind-o la un schimb permanent de imprecatii sterile. In cazurile, exceptionale, cind reprezentantii PSD au nesocotit regula impusa, partidul i-a redus prompt la tacere.

Dl Vacaroiu nota ca e anormal ca un reprezentant al partidului sa incerce sa aduca chestiuni in dezbaterea Parlamentului. Daca sint probleme, spunea seful Senatului, acestea se pot lamuri, prieteneste, „in cadrul partidului”. Si in spatele usilor inchise.

In fine, nici acest reflex nu apare doar la fostul partid de guvernamint. O buna parte a presei respinge ideea de dezbatere, desemnind-o cu termeni care evolueaza intre „criza” si „circ”; si nici nu se angajeaza ea insasi in asa ceva. Dezbatere, in sensul prezentarii de argumente pentru o anumita pozitie; si, mai ales, de contraargumente celor oferite de ziaristii care sustin o pozitie diferita.

Nu ca analistii nostri ar fi timizi cind e vorba sa sustina un punct de vedere. Din contra, au fost cazuri in care nu au ezitat sa faca turul televiziunilor pentru a-si prezenta editorialul din ziua urmatoare, inginati de moderatori convenabili. E un fel de combinatie paradoxala de histrionism si schizoidie.

E in regula pentru analist sa se dea in spectacol in fata milioanelor de telespectatori, cita vreme echilibrul lui interior si monologul lui exterior nu sint inoportunate de vreo parere contrara.