Puterea dezordinii: Ilie Bolojan, noul prim-ministru. ”Cum vrea șeful să arate”

Pe 27 ianuarie 1975, o tânără germană de doar 17 ani, pe nume Vera Brandes, a pășit pe scena Operei din Köln. Era cea mai tânără promotoare de concerte din Germania și convinsese opera să găzduiască un concert nocturn de jazz improvizat susținut de pianistul american Keith Jarrett. S-au trezit cu o surpriză imensă.

Toate biletele au fost vândute în doar câteva ore la concertul din  Köln. Numai că, atunci când impresarul a verificat pianul cerut de Jarrett, mai să-i cadă fața: era complet dezacordat, avea pedalele blocate și clapele negre nefuncționale.

După multe insistențe, Jarrett a urcat pe scenă, a cântat adaptându-se la instrument, la ea, la public. Succesul a fost uluitor. Albumul înregistrat atunci a fost cel mai bine vândut album al său.

Exemplul, povestit mai pe larg de economistul Tom Harford- titularul rubricii „Economist sub acoperire” la Financial Times-  în cartea sa „Messy: Puterea transformatoare a dezordinii”, arată beneficiile dezordinii, imprevizibilității și imperfecțiunii în viața noastră.

Bolojan pe linia subțire între creștere și recesiune

Dezordinea la care se gândește jurnalistul de la Financial Times este în primul rând psihică, cum a observat NYT în cronica volumului.  ”Messy” ne spune că, uneori, în loc de „acest loc arată așa cum vrea șeful să arate” îmbinările și ideile neașteptate creează soluții. În schimb, când încercăm să răspundem în mod rigid, rezultatul este un eșec dezordonat.

În economie, linia dintre creștere și recesiune este subțire ca o coardă de vioară prea întinsă – o simplă atingere greșită și muzica se oprește brusc.  Ilie Bolojan e un tip autoritar, dar întotdeauna există mai multe soluții. Dovadă clauza TVA, așa cum a fost ea soluționată, ca să se deblocheze neînțelegerile dintre el și președintele Nicușor Dan.

Economia românească: o partitură cu multe note schimbate

Exact ca în povestea lui Jarrett și a pianului său, economia României din 2025 pare să jongleze cu note dezacordate și pedale blocate, într-o încercare disperată de a compune o melodie armonioasă. Creșterea PIB-ului în primul trimestru al anului a fost un modest 0,3%, un fel de „Allegro non troppo” cântat pe o vioară cu o singură coardă.

Construcțiile și Serviciile au încercat să mențină ritmul, dar Industria, expusă la „recesiunea europeană”, a sunat fals. Și, ca într-o piesă unde consumul este singurul solist, un singur instrument nu poate duce toate vocile din concert. Fără o creștere a productivității, melodia „creșterii bazate pe salarii” se dovedește a fi doar o iluzie sonoră

Investițiile? Ele sunt ca o floare exotică ce necesită condiții de îngrijire aproape perfecte: „auspicii macrofinanciare favorabile, intrări de fonduri UE și un cadru de politici previzibil”. Să sperăm că administratorii noștri economiști au simțul culorii și al banilor.

De ce fug investitorii din sală

Și dacă tot vorbim de dezacorduri, dezacordul comercial dintre importuri și exporturi e un duet strident care alungă spectatorii din sală (aka investitorii).  Instituțiile internaționale asistă la concertul economiei (un play-back pe care l-au auzit de atâtea ori) și, nemulțumiți, și-ar vrea banii pe bilete înapoi.

Inflația, în ritm de rap

Iar problemele sună alarmant de peste tot. După o perioadă de liniște relativă, inflația în România a decis să bată tot mai tare tobele în orchestră. După ce s-a jucat pe la 5%, în mai 2025 a sărit la 5,5% și ar putea lejer trece de 6%, spun economiștii BRD într-un raport publicat vineri și transmis investitorilor. Cifrele semnalizează că „ultimul kilometru al dezinflației” ar putea fi de fapt un maraton.

Produsele alimentare volatile (legumele și fructele) au dat tonul, susținute de inflația persistentă a serviciilor, strâns legată de evoluția salariilor .

Politica monetară: când tăcerea devine mai grea decât zgomotul

Politica monetară este din nou la intersecție, ca un dirijor care trebuie să țină sub control o orchestră, jonglând cu „stabilitatea prețurilor, buna funcționare a piețelor și ajustarea dezechilibrelor.

Și, un lucru e cert: probabilitatea unei reduceri a ratei dobânzii în acest an a scăzut semnificativ. De fapt, terenul e pregătit mai degrabă pentru o creștere a ratei dobânzii, o decizie care ar putea aduce un final abrupt concertului de consum, arată același raport BRD.

Situația fiscală a României este paradoxală: decidenții au preferat să „ajusteze fin” ciclul economic la cel politic, în loc să repare acoperișul când soarele strălucește.

Trei direcții

Pe acest fond, „ideile vechi și discutabile” revin în forță, precum o arie uitată pe fundul sertarului: „taxa de solidaritate”, impozitarea progresivă- aceste măsuri ar putea deveni „costisitoare pe termen lung”, inhibând ocuparea forței de muncă sau încurajând emigrarea.

În loc de o improvizație fiscală haotică, un plan credibil ar trebui să se concentreze pe:

• îmbunătățirea colectării impozitelor
• reformarea administrației publice
• eficientizarea și reprioritizarea cheltuielilor.

Să ajungi aici nu e, însă, doar treaba premierului. Căci soluția „acest loc arată așa cum vrea șeful să arate” îngrădește perspectivele.

La fel ca Vera Brandes, care a reușit să transforme un dezastru muzical într-un succes istoric, România are nevoie de un premier capabil să acordeze instrumentele, să echilibreze vocile și să ducă la bun sfârșit o simfonie economică. Altfel, riscăm să rămânem și cu orchestra dezacordată și cu publicul care își vrea banii înapoi.