Puterea lobby-ului

„Există două tipuri de lobby“, ne-a explicat profesorul de ştiinţe politice de la Universitatea din Liverpool: „avem marile mişcări populare care implică sute de mii de oameni, cum ar fi Campania pentru Dezarmare Nucleară. Acestea fac o grămadă de zgomot şi sunt prezentate în presă, însă rar dau rezultate. Celălalt tip de lobby are loc în spatele uşilor închise, în camere înecate în fum de ţigară, şi este practicat de marile grupuri de afaceri care au la dispoziţie fonduri nelimitate, răbdare şi timp.“ GeorgeMonbiot scrie foarte interesant în paginile ziarului Guardian despre efectele nocive cauzate de marile grupuri corporatiste de lobby. Iar de curând, în publicaţia TIME, a apărut un articol (“IsObamaBadfortheEnvironment?”) care descrie cum Obama ia decizii în favoarea marilor companii petroliere, deşi americanii l-au ales pe o platformă pro mediu.

Oriunde există putere politică, există şi ambele tipuri de lobby descrise mai sus, încercând să influenţeze luarea deciziilor într-un fel sau altul. Unul dintre testele cheie al democraţiei este cât de bine pot guvernele să monitorizeze şi să controleze aceste campanii de lobby (majoritatea eşuează lamentabil). Singura ţară despre care ştiu eu că se descurcă cât de cât în acest sens este Suedia, unde toate comunicările cu oficialii aleşi sunt disponibile online. Cred că nu mai e nevoie să adaug că în România lucrurile nu stau la fel de bine.

Am observat însă în ultimii ani o creştere tot mai mare a petiţiilor online în România. Iar de curând Hotnews a publicat unarticol care punea o întrebare interesantă: ce impact au petiţiile online asupra guvernanţilor români? Mi-e teamă că ştim cu toţii răspunsul la această întrebare – nu au niciun fel de impact, în principal din cauza indiferenţei tipice a politicienilor români, dar şi din cauză că semnarea petiţiilor online a devenit atât de facilă. Eu fac asta mereu, şi nu trebuie decât să completez adresa de email în câmpul corespunzător de pe site-ul Avaaz şi apoi să apăs pe butonul Send. Aleşii noştri probabil că primesc zilnic astfel de petiţii online, aşa că de ce le-ar mai păsa?

Pentru a avea impact, o petiţie online trebuie să strângă peste 500,000 de semnături şi singura organizaţie despre care ştiu eu că poate organiza o campanie de o asemenea amploare este Avaaz – o mişicare globală care duce campanii de lobby cu guverne din lumea întreagă, despre orice fel de cauză pe care ţi-o poţi imagina. Majoritatea grupurilor de lobby îşi contrează eforturile pe o singură problemă pentru a genera susţinere şi credibilitate. Avaaz însă se ocupă de un număr incredibil de campanii (şi toate de natură urgentă). Spre exemplu: eu am donat o mică sumă pentru achiziţionarea de echipamente de comunicare pentru rebelii din Libia; am semnat o petiţie prin care i se cerea Preşedintelui Braziliei să blocheze o lege care ar fi permis companiilor de exploatare forestieră să pătrundă în pădurea tropicală; iar cea mai recentă acţiune Avaaz a fost un protest la sediul Naţiunilor Unite din New York, când o flotilă de mici ambarcaţiuni a navigat pe râul Hudson pentru a cere susţinerea Palestinei în încercarea sa de a obţine recunoaştere internaţională. Avaaz este aşadar singurul grup pe care îl cunosc şi care poate coordona un număr foarte mare de membri, o abundenţă de teme, nenumărate petiţii online, strângeri de fonduri şi acţiuni directe. Şi face toate acestea cu impact.

Dacă eu aş fi un activist român în încercare de a influenţa decizii locale, nu aş încerca să pun bazele unei organizaţii echivalente cu Avaaz, deoarece ar fi imposibil să strângi masa critică necesară pentru a genera schimbare. Ce aş face însă, ar fi să stabilesc o filială locală Avaaz (multe alte ţări au făcut-o şi funcţionează). Astfel, ai putea mobiliza oamenii în jurul unei teme globale arzatoare de interes actual, şi în acest fel să formezi o comunitate de persoane cu o gandire comuna, dornica să doneze timp şi bani. Această reţea ar putea deveni opoziţia viitorului şi să se ocupe spre exemplu de probleme cum ar fi corupţia şi incompetenţa care afectează viaţa publică din România.

Articolul Hotnews despre care vă spuneam mai sus descrie două campanii din România care au fost capabile să mobilizeze oamenii online. Una dintre ele este Let‘sDoitRomania, cea mai de succes campanie de acest fel: au reuşit să convingă aproape 50,000 de persoane să se implice în activităţi de strângere a deşeurilor. Cu adevărat impresionant pentru o ţară unde atitudinea faţă de civism, chiar şi în rândul celor tineri, este mai degrabă cinică. Dar ce demotivantă trebuie să fi fost implicarea în această temă; cât de deprimant trebuie să fie să vizitezi locul pe care l-ai curăţat de curând şi să constaţi că s-a umplut la loc cu gunoi.

Cu siguranţă ar fi fost mai bine dacă mergeau în comunităţi şi le explicau oamenilor despre sortarea deşeurilor (de ce trebuie făcută şi cum poţi câştiga bani din asta), promovând în acest fel reciclarea – sau, şi mai bine, upcycling (N. Tr.: termen intraductibil, care pleacă de la cuvântul englezesc pentru reciclare – recycling / upcycling), un nou curent prin care deşeurile sunt eliminate complet din procesul de producţie. România se află mult în spatele altor state membre când vine vorba de conştientizarea publică cu privire la managementul deşeurilor. Deşi în anumite părţi ale ţării se practică reciclarea, conceptul a fost implementat într-o manieră de sus în jos – consiliul local a pus containere pentru reciclare în diferite părţi ale oraşului, dar nu s-a mai obosit să le şi explice oamenilor de ce ar trebui să le folosească, la ce e bună sortarea deşeurilor, ce probleme cauzează acestea şi ce se poate face cu deşeurile odată reciclate. O grupare ca Let’s Do It Romania ar putea îndeplini astfel de sarcini de informare. Dacă fiecare dintre cele 50,000 de persoane implicate în campanie ar fi vizitat fiecare câte 10 locuinţe şi ar fi petrecut câteva minute în fiecare explicând importanţa reciclării, atunci peste 500,000 de oameni şi-ar fi putut schimba comportamentul.

Cealaltă campanie promovată descrisă în articolul Hotnews este RestartRomania: o combinaţie între acordarea de finanţări (se pun la bătaie câte cinci granturi din partea Ambasadei Americii, a câte 5,000 de dolari fiecare); oferirea de consultanţă IT gratuită; şi multă visare. Ori de câte ori îi dau cuiva sfaturi despre cum să aplice pentru un grant, îi spun că înainte de toate trebuie să înţeleagă care sunt scopurile fondului la care aplică şi dacă poate propune un proiect care să ajute finanţatorul să îşi îndeplinească aceste scopuri. Acesta este punctul de referinţă cu privire la granturi şi, după părerea mea, cel mai important lucru când vine vorba de finanţări. (Dacă vă interesează să aflaţi mai multe despre acest subiect, puteţi citi un alt articol pe care l-am scris despre această temă, intitulat HowtoGetaGrant, disponibil însă doar în limba engleză).

Dacă afli care sunt scopurile finanţatorului, poţi să îţi dai apoi seama şi singur dacă acesta este realist într-un stat disfuncţional cum este România. Ca să pun lucrurile în context, trebuie să vă spun că din experienţa mea, majoritatea fondurilor de tip grant sunt extrem de optimiste în țelurile pe care şi le propun: justiţie socială, eradicarea corupţiei şi a sărăciei, crearea de locuri de muncă şi conştientizarea unor întregi clase de oameni – fondurile europene în special cad în acest păcat (nu îşi propun doar obiective greu de realizat, dar presupun şi un proces de aplicare atât de complicat încât organizaţiile din România pur şi simplu nu se mai obosesc să ceară bani; şi astfel zeci de miliarde de euro rămân necheltuite). După părerea mea, cu cât scopurile finanţatorului (sau ale proiectului) sunt mai complexe şi mai idealiste, cu atât şansele de impact ale acestuia scad.

Am citit cu scepticism descrierea proiectului Restart Romania de pe site-ul aferent. În versiunea engleza a paginii Desprenoi se descriu ca un proiect de „justiţie socială“, care „va demonstra puterea mediului online în proiectele de schimbare socială din România“. Din experienţa mea din ultimii 20 de ani în managementul proiectelor, companiilor şi organizaţiilor neguvernamentale, cred că aceste obiective nu sunt realiste. Iată de ce:

Conceptul de justiţie socială este complex, infinit şi idealist. Am dat o căutare rapidă pe Google şi definiţia pe care am primit-o înapoi de pe site-ul Wisegeek.com sună aşa: „E dificil să găseşti o definiţie generală a justiţiei sociale, şi cu atât mai greu să o implementezi. În esenţă, justiţia socială înseamnă justiţie egală, nu doar într-un tribunal, ci şi în toate aspectele care definesc societatea. Acest concept cere ca toţi oamenii să aibă drepturi şi oportunităţi egale: toată lumea merită condiţii de viaţă egale, de la cea mai săracă persoană aflată la marginea societăţii, până la cea mai bogată persoană.“

ScopurileRestart Romania sunt cel puţin la fel de nebuloase. Ei susţin că finanţarea va „demonstra puterea mediului online în proiectele de schimbare socială din România“. Sună nemaipomenit şi ar fi foarte frumos să se întâmple aşa în practică, dar cât de realist este faptul că acest grant va obţine o „schimbare socială“ reală? De fapt, definiţiile comunismului şi schimbării sau justiţiei sociale sunt remarcabil de asemănătoare (click aici pentru modul în care Wisegeek defineşte comunismul).

Sunt la fel de sceptic şi cu privire la afirmaţia că internetul şi consultanţa IT au puterea de a forţa schimbarea socială în România. Nu vreau să minimizez succesul incredibil pe care sectorul IT îl are în România, sau rolul miilor de experţi în domeniu. Dar hai să privim lucrurile în perspectivă. Majoritatea clienţilor sectorului IT românesc sunt bazaţi în alte ţări – le plac deschiderea, capacitatea de comunicare şi costurile mici practicate de programatorii români – dar impactul acestora asupra vieţii din România este scăzut. E uşor să vezi de ce.

Această ţară este condusă de foste familii comuniste aflate într-o perpetuă feudă, familii care şi-au întins tentaculele atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Ultimul lucru de care au nevoie este implementarea unor sisteme IT care să transforme transparenţa dintr-un obiectiv cu care toată lumea este de acord în principiu, într-o practică ce le va permite tuturor să vadă ce se întâmplă cu banii publici. Demnitarii români se feresc şi de acele sisteme IT care vor duce la concedierea de oameni (adică rude, prieteni şi cunoştinţe). De ce să automatizăm colectarea taxelor când asta ar însemna concedierea a mii de neveste, soacre şi persoane care şi-au cumpărat posturile?

Paradoxal, instituţiile publice sunt îndrăgostite de sistemele IT, atâta timp cât acestea nu le ameninţă monopolul asupra informaţiei. Prin toată ţara au fost instalate terminale stradale turistice şi de informare publică. Şi puteţi fi siguri că niciunul nu funcţionează cum trebuie. Individual, românii sunt extrem de pricepuţi la IT, din păcate această expertiză nu există în sectorul public. Consiliile locale se vor înscrie cu bucurie în astfel de proiecte (mai ales dacă implică şi un comision gras), dar odată ce echipamentul respectiv este lansat, nimeni nu se mai ocupă de aspectul cel mai important, şi anume mentenanţa acestuia. Chiar dacă există un contract cu o firmă serioasă de IT, plăţile lunare de mentenanţă a echipamentului vor fi curând sistate, fiindcă singurele interese care guvernează aceste proiecte sunt comisionul cât mai mare şi vâlva mediatică din jurul lor (ideea de a oferi cu adevărat un serviciu public este străină de majoritatea politicienilor români). Aceasta este realitatea din România şi, dacă vrei să conduci un proiect care să dea rezultate, este important să iei în considerare toate aceste aspecte. Iar cel mai simplu mod de a face este să ai obiective simple şi realiste. Locul idealismului este pe băncile şcolii.

Nu aş vrea însă să dau impresia unei persoane cinice care nu vede nimic bun în iniţiativele online. Ba din contră. Atât Restart România, cât şi Let’s Do It Romania sunt proiecte admirabile. care ar trebui susţinute atât de cetăţeni, cât şi de finanţatori. Există atât de multe lucruri care trebuie făcute în România, iar aceste platforme au capacitatea de a mobiliza generaţia următoare.

Tot ce susţin este că ar trebui să îşi reconsidere scopurile. Deşi majoritatea oamenilor ar fi impresionată de aşa țeluri înalte (şi cu toţii suntem de acord că justiţia sociala este o teorie grozavă), oricine cu experienţă relevantă în managementul proiectelor ştie că astfel de obiective ţin de tărâmul fanteziei. Simplificarea lor ar ajuta organizaţia şi proiectele sale să funcţioneze mai bine. Fiecare proiect şi aplicant vor trebui să răspundă la această întrebare fundamentală: contribuie proiectul meu la scopul general? Eu unul le doresc cele mai bune celor de la Restart Romania şi Let’s Do It Romania şi aş fi bucuros să le dau o mâna de ajutor în acest proces de simplificare a scopurilor (asta dacă mă vor putea ierta vreodată pentru că am fost atât de critic).

Traducere de Iulia Măruşcă

Comenteaza pe Contributors.ro