”Puțină știință ne îndepărtează de Dumnezeu; (mai) multă știință ne apropie de El”
Formula de mai sus îi aparține lui Louis Pasteur, unul din cei mai mari savanți ai secolului XIX, microbiolog, inventatorul pasteurizării (grație căreia putem conserva o serie de alimente), creatorul vaccinului antirabic (împotriva turbării) și, nu în ultimul rând, un om religios. Pentru Pasteur știința nu era incompatibilă cu credința; progresul (care – pe atunci – nu era un termen peiorativ) își avea locul său în logica Creației.
Probabil rațiunea acestui lucru se află în faptul că majoritatea cercetărilor lui Pasteur vizau lucruri cât se poate de concrete: fermentația, motivul pentru care vinurile se oțetesc, bolile viermilor de mătase, mușcătura câinilor turbați și alte asemenea. Credința savantului era aceea că rezolvând – pe cât îi e cu putință unui om – asemenea probleme (sau deschizând calea altora pentru rezolvarea lor) face ceva folositor pentru semenii lui și aduce o fărâmă de Bine în lume. Încă un lucru: cele mai multe din temele pe care le-a studiat au ținut de comenzi ale (pe atunci) tinerei industrii franceze, nu de ”cercetări fundamentale” ale unui ”lunatic” pasionat de ciudățenii ininteligibile celorlalți. Pasteur e un exemplu admirabil de savant aflat la interfața dintre știință și inginerie: majoritatea lucrurilor pe care le-a descoperit el – inclusiv faimosul vaccin – au fost industrializate (adică produse pe scară largă) aproape imediat. Și, într-adevăr, au ameliorat viața oamenilor.
Căci aceasta a fost marea transformare pe care a presupus-o ”revoluția (da, revoluția!) științifică”: accentul s-a deplasat, progresiv, de pe forța brută a omului (înlocuită de forța motrice a mașinilor) pe cunoașterea lui (cea care controlează, programează și crează mașinile). Faptul că (cel puțin în parte) tehnologia preia corvezile istorice la care omul se considera condamnat e o formă de eliberare, care face putință – între altele – participarea civică a tuturor la viața cetății. Cu toată dislocarea – la scară europeană (probabil similară marilor migrații) – pe care o generează industrializarea la jumătatea secolului XIX, deja, la finele lui, ea începe să-și producă efectele: speranța de viață la naștere devine mai mare decât la începutul veacului, alimentația omului comun se diversifică, condițiile de locuire se ameliorează, apar beneficiile medicinei sociale și – cum e de așteptat – populația crește într-un ritm susținut. Nu susțin idealizarea perioadei cunoscute sub numele de La Belle Époque și sunt convins de faptul că prosperitatea pe care o aducea producția de masă a fost împărțită foarte inechitabil, însă – cred – trebuie să recunoaștem faptul că dezvoltarea capitalismului industrial, cu urbanizarea, școlarizarea, salarizarea, medicalizarea, începuturile asigurărilor și a asistenței sociale pune bazele lumii contemporane, așa cum o cunoaștem noi. Pentru cei mai mulți oameni din Europa vestică și din America de Nord lumea se schimbă între 1850 și 1950 mai mult decât se schimbase în întregul mileniu anterior.
Și asta, în bună măsură, datorită științei. Generalizarea educației – deja medii – în Occident, diversificarea posibilităților de lucru (pe măsura multiplicării tehnologiilor) și succesul (material și social) al celor capabili să stăpânească noii multiplicatori de forță au ca efect creșterea încrederii în știință. Ne-o mărturisesc deopotrivă Turnul Eiffel și romanele lui Jules Verne, ori cele ale lui Arthur Conan-Doyle. Astăzi știm că încrederea aceasta și-a avut doza ei naivitate și că, în scurt timp, a fost – radical – pusă în chestiune de Primul Război Mondial (care a fost și primul război al tehnologiilor și, dincolo de ele, al economiilor). Cu toate acestea, știința a continuat să fie creditată, datorită capacității ei de a ameliora – grație derivatelor tehnice – condiția omului contemporan. Radioul, apoi televiziunea, în cele din urmă tehnica de calcul și internetul, dar – poate și mai radical – automobilul, avionul, frigiderul, mașina de spălat și antibioticele ne-au schimbat tuturor viața. Ele sunt dovada cea mai bună a eficienței științei; a faptului că ”motorul” ce pune în mișcare lumea noastră este cunoașterea specializată. De nimic nu depindem atât de mult ca de inovația științifică: noile tehnologii 5G, care vor permite accelerarea și multiplicarea transmiterii de date la mare viteză, medicina bazată pe ”editarea genetică”, crearea interfețelor dintre sistemul nervos și suporturile tehnologiei de calcul, ”internetul obiectelor”, utilizarea mai eficientă a resurselor și reducerea poluării sunt lucruri care vor avea asupra fiecăruia dintre noi un impact mai mare decât tot ceea ce se dezbate în politicile naționale ale fiecărui stat.
Întrebarea e: cum ne raportăm noi – aici – în Estul Europei, la toate acestea? Iar răspunsul, destul de simplu, e acela că o facem, ca-ntotdeauna-n istoria noastră, cu spaimă. Pe noi schimbarea ne zguduie și zguduirea aceasta ne aruncă în lungi rătăciri (pe care le numim, generic, ”tranziții”, fără a fi clar spre ce duc acestea). Schimbarea – cum a bine a văzut-o Joseph Schumpeter – e, în esența ei, zguduitoare: pentru a crea, ea distruge. Ceea ce e vechi se surpă sub asaltul inovației și dispare sub presiunea modelor. Cu cât cadența schimbărilor este mai mare, cu atât forța disruptivă a inovației e mai puternică și, ca atare, cu atât e mai dramatică criza (in)adaptării la nou. Modernitatea tehnico-științifică a ajuns foarte târziu în lumea noastră și a reușit – cu greu – să se impună unei minorități studioase. Pentru cei mai mulți a rămas o bizarerie, o ciudățenie ascunsă sub strălucirea ofilită a produselor primite din străinătate, a celor de second-hand sau a chinezăriilor de unică folosință. Pentru noi, derivatele tehnice ale științei sunt simple obiecte; cel mai adesea nu avem nici o percepție cu privire la cunoașterea încoroprată în ele. Și asta dintr-o rațiune simplă: economia noastră – câtă e ea – nu produce acel tip de cunoaștere care, integrată în produs, îi crește (uneori exponențial) valoarea.
Noi ne-am modernizat tardiv – cu un decalaj de peste două veacuri – în raport cu Occidentul. Iar atunci când am dat de Modernitate – după 1929, parte din cauza liberalizării prețului la cereale (în urma tratatului de la Adrianopol), parte pe filiera ofițerilor ruși franțuziți din armatele de ocupație a Principatelor – în loc de-a progresa, am regresat. Căci am căzut în capcana forței de muncă masive și ieftine care, pentru a fi pusă la lucru, nu are nevoie decât de presiune (în speță de bătaie și de foame). O mare disponibilitate de brațe de muncă slab calificate și mulțumindu-se cu foarte puțin e, din păcate, una din premisele subdezvoltării. Modernitatea s-a născut (în pași succesivi: după Marea Ciumă, după Războaiele Religioase și după cele napoleoniene) din nevoia de a crea multiplicatori de forță care să suplinească absența mâinii de lucru umane decimată de boală sau de confruntările militare. Lumea primei noastre Modernități, care durează (într-o succesiune de episoade) până în 1948 este una slab industrializată, producătoare – prin exploatarea directă a muncii manuale – de materii prime (care se vând în afară la prețuri mici) și importatoare de produse finite (care încoroprează cunoaștere și costă mult). E o lume în care câștigul se distribuie unei elite sofisticate și nu profită aproape deloc celor care-l produc.
Lucrurile care s-au făcut în acel timp pentru a schimba condiția majorității productive – legate în bună măsură de numele lui Spiru Haret – au reușit să se sedimenteze destul de puțin până la finele interbelicului. Spiru Haret n-a fost un geniu; a fost doar un om care a înțeles pe ce lume trăiește. Prima dată a ajuns Ministru al Educației la mai puțin de un deceniu de la Răscoala din 1888 și ultima dată chiar în timpul celei de la 1907. Una din cauzele răscoalelor (poate cea mai importantă) era cea legată de ”învoielile” (contractele) dintre țărani și arendași. Sigur că aceștia din urmă căutau să profite cât mai mult de munca primilor, impunându-le corvezi tot mai grele – în logia unei exploatări maximale – și, nu în ultimul rând, profitând de neștiința lor de carte. Căci verbal ”învoiala” era într-un fel și-n actul scris – pe care țăranul ”îl semna” cu o cruce (dar, neștiind citi, nu-l putea verifica) – era altfel. Dar actul, nu cuvântul, avea valoare legală. Asta a înțeles Haret: că dacă țăranii aceia fac cele patru clase elementare și învață să scrie și să citească, măcar unul din motivele înșelării (și al exploatării) lor poate fi înlăturat. Spiru Haret a organizat tot învățământul nostru, dar rămâne mai întâi ca cel care a generalizat educația primară în Vechiul Regat.
Numai că nu toți au înțeles lucrurile așa ca lucidul matematician. Poate că țăranii au văzut beneficiul celor patru clase, mai ales pentru băieți, căci ei făceu ”învoielile” (decalajul de educație dintre sexe rămânând semnificativ, mai ales în zonele sărace), însă mai mult decât atât li se va fi părut zadarnic. La ce bun să faci școală dacă tot la plug și la vaci ajungi? Cuvântul rusesc pentru știință – nauka – la noi a dat substativul ”năuc”: omul cu ”prea multă carte” e un neajutorat în viața de zi cu zi; cel ce poate să-ți facă totul pe hârtie se lovește cu ciocanul peste degete și spiritele delicate sfârșesc sau în rândul tuberculoșilor, sau în cel al săracilor cu duhul. E bine să ști să te iscălești, ”să scrii carte” (scrisoare) din armată, dar – dacă te ții de școli – una din două: ori ajungi un neadaptat la sat, ori îl părăsești pentru lumea (îndoielnică a) orașului. ”Omul tradițional” nu respectă cunoașterea și vehicolele ei – cartea și școala –, ci se teme de puterea lor magică (căci ele sunt atributele stăpânilor și ale stăpânirii). Lumea lui e un underground al miturilor și credințelor creștinate superficial, al jocului (dansului) cu cântecele lui (adesea de un gust îndoielnic), cu muzica ba săltăreață, ba lălăită (semănând mai mult – horribile dictu – cu manelele) și cu disprețul (camuflat în slugărnicie) pentru ”domnișorul” sau ”domnișoara” ce calcă pe greblă și e lovit de coada ei. Mitologia națională a clasicilor secolului XIX, ideologia statului național de după Marea Unire și puritanismul rural al ceaușismului ne-au făcut să vedem în ”creația populară” un soi de ”cultură” cu nimic mai prejos decât cea a mediilor studioase. În fapt, lumea populară e profund antiintelectuală: își bate joc de cunoașterea celor care (agronomi, zootehniști, veterinari) pretind că înțeleg ce se întâmplă în lumea ei și vor s-o ajute, iar cunoaștințele specializate (necesare carierelor urbane) n-o ating aproape deloc, deoarece – până astăzi – viața locuitorilor ei e foarte puțin diferențiată ocupațional.
Nu cred că-l poate acuza cineva pe Ion Simionescu (1873 – 1944, geolog de formație, dar mare popularizator al științei și creator de colecții de carte accesibilă în mediul rural) de faptul că nu cunoștea, nu înțelegea sau era ostil lumii noastre ”tradiționale”. Iată ce spune el despre apucăturile acesteia în sinteza ”Țara noastră” (publicată în 1940, la Fundațiile Regale):
”La aceste rele (bolile epidemice – în particular tifosul, parazitozele, subalimentarea, alcoolismul cronic – nota mea) mai vin în joc și superstițiile adânc înrădăcinate. Baba nu este numai vrăjitoare, cât mai ales ‘doftoroaia satului’, chiar pentru boli sifilitice. Ea e pretudinteni căutată (…), (chiar) și în județele bogate.” ”Cu toată străduința începută în Vechiul Regat de către Spiru Haret pentru a răspândi mai intens cultura în mulțimea satelor (…), România face parte din țările cu un număr mare de analfabeți (43% în 1930). (…) La sate procentul știutorilor de carte e scăzut la 51%, femeile chiar la 38,7 %.” ”Sub numele de analfabeți, oficial se înțelege toți cei care n’au trecut prin o școală primară.” ”Indiferența părinților, faptul că copiii sunt folosiți măcar pentru paza vitelor cât și condițiunile economice, au ca urmare nu numai că numărul celor înscriși este cu mult mai mic decât copiii de vârstă școlară, dar numărul celor care frecventează regulat școala este mult inferior celor înscriși.” ”Pe lângă analfabetismul integral, fără știință de carte, mai întins este cel cultural. Mulți absolvenți rămași în sat uită să scrie și să cetească.” ”Credințele, descântecele, farmecele sunt singurele îndrumări, ținute în viața de toate zilele. (Femeile) între ele lămuresc fenomenele sociale și economice, Dumineca, la poarta vecinei, unde stau grupuri-grupuri (…)”
Cum spunea titlul unui celebru album din anii ’90 : ”Eterna și fascinanta Românie”!
Comuniștii au venit, de la bun început, cu proiectul industrializării, dat fiind că acesta – cum bine a observat Gregor von Rezzori – crea proletariat (adica baza partidului). Industrializarea presupunea urbanizare, diversificarea și specializarea profesiilor, adică, implicit, școlarizare. În ciuda celor care o regretă astăzi, școlarizarea comunistă nu a fost neapărat mai bună decât cea de acum, ci doar a avut o componentă mai mare de instrucție – în sens militar – în funcționarea ei, ceea ce dus la o mai mare disciplină (individuală, dar mai ales socială). Și s-a bazat deopotrivă pe aportul unor generații mai vechi (formate în interbelic) care au fost în stare să conceapă programe și să facă manuale care au durat decenii și pe contribuția (și entuziasmul) fiilor de țărani care – grație facultăților – au acces dintr-o dată și la o meserie burgheză (cea de profesor) și la statutul de intelectual (democratizat de represiunea primului deceniu de comunism). Pe de altă parte (în bună măsură din rațiuni ideologice – combaterea ”obscurantismului” și propaganda de Partid), mijloacele puse la dispoziția educației, a culturii, a nivelului superior de producție (cel al inginerilor), al medicalizării (mai ales rurale) și al cercetării în acei ani rămân incomparabile cu tot ceea ce s-a făcut deopotrivă înainte de 1948 și după 1990. Eradicarea analfabetismului, generalizarea educației secundare (mai întâi de gimnaziu, apoi de liceu), prevenția (inclusiv prin vaccinare a) bolilor, înființarea în fiecare sat a dispensarelor medicale (uneori a ”caselor de nașteri”), a bibliotecilor și, adesea, a librăriilor, trimiterea în zona rurală a ”pachetelor” de intelectuali (profesori, doctori, ingineri, agronomi) a avut efecte incontestabile în dezvoltarea – destul de rapidă – a unei lumi arierate. A unei lumi care nu devine idilică decât în retroproiecțiile celor care-au părăsit-o pentru totdeauna.
Comunismul se vrea ”științific”, dar tocmai acest lucru va face ca știința lui să fie ambivalentă: cea de fabrică (și, în amonte, de Politehnică) devine și rămâne credibilă, cea de ședințe, din ”planuri și raportări” e desconsiderată inclusiv de cei fac carieră pe seama ei. Cercetarea – atâtă câtă e – e și ea împărțită în două: cea mai interesantă trece rapid la ”secretul de stat”, deoarece vizează proiecte militare, obiective ambițioase ale lui Ceaușescu ori simplul export. Cea de uz intern e bruiată de birocrație, de haosul ”schimbării directevelor” și de adaptarea ei aproximativă în producție. Până la urmă, industriile lui Ceaușescu funcționează – mai ales în deceniul sărăciei (1981 – 1989) – bazându-se, la fel ca economia antebelică, pe enorma mână de lucru foarte ieftină, școlarizată sumar (în Liceele Industriale), plătită anapoda (în ”acord global”) care abia articulează câteva elemente ale unei producții primare pentru export și produce rebuturi pentru uzul intern. E drept, comunismul a ridicat ștacheta: am trecut de la analfabeți la absolvenți de liceu (deși, cel mai adesea, cu cunoștințe foarte precare), de la lucruri manufacturate la produse industriale și de la munca în gospodărie la cea salariată. Dar paradigma rămâne aceeași: producția sub licență (de la Dacia la Pepsi-Cola), lucruri slab industrializate (mobilă, haine, mâncare, mai puțin instalații industriale) ce presupun un efort fizic mare și care, vândute afară, aduc relativ puțină valută. Saltul tehnologic al anilor ’80 e ratat tocmai de decizia de a limita masiv importurile (inclusiv cele de licențe) și contactele intelectuale cu străinătatea (care au ca efect fie deprofesionalizarea în țară, fie exodul creierelor).
Lipsa de informație actuală îi determină pe oamenii de atunci să idealizeze trecutul; interbelicul devine mitologic și – fără nici o percepție a nuanțelor (și cu o slabă cunoaștere a adevărului istoric) – sfârșește ca opusul ”epocii Ceaușescu”. Supusă presiunii economisirii și raționalizării (în speță, tăierilor de curent) tehnologia – inclusiv cea domestică – regresează. Oamenii ascultau Europa Liberă, între altele, pur și simplu pentru că o puteau urmări la radioul cu baterii, care nu depindea de curent, precum televizorul (la care se uitau mai curând la posturile ”țărilor vecine și prietene”). Sărăcia, frigul, obligativitatea promovării contingentelor întregi de elevi și mecanica memorării pentru admiterile din facultăți, penuria din spitale, transportul public la limita colapsului și întunericul omiprezent sunt nu doar limite ale dezvoltării acelui timp, ci și mărturii ale eșecului ”luminilor”, al căror ultim avatar s-a vrut a fi comunismul. În anii lui de declin înfloresc practicile magice: de la spiritism (fascinant pentru că trimitea la interbelic) la literatura religioasă (interesantă mai întâi pentru că nu se găsea decât ”pe sub mână”), de la Yoga (cu nostalgia unui departe inaccesibil) la extratereștri (cu teoria complotului statal subiacentă) și de la ”rețetele bunicii (utile atunci când nici Alimentara, nici dispensarul nu mai au nimic) la mitologia de consum a filmelor din ”nopțile de video”. Culturalizarea științifică pe care a încercat-o comunismul în anii lui de ”deschidere” s-a dovedit a fi foarte superficială.
Oamenii de știință ai acelui timp, la fel ca cei ai interbelicului, erau respectați, chiar dacă puțin înțeleși (mai ales în afara domeniului). Unii dintre ei – mai puțini decât ne imaginăm – erau adevărați scholar-și, care performau la nivelul colegilor lor din Occident și care înțelegeau că domeniul lor de activitate, cu cât e mai tehnic, cu atât e mai ferit de ingerința politicului. Dincolo de nume, n-au lăsat urme în mentalul public. Puțini ar putea (și ar fi putut, inclusiv atunci) să spună cu ce s-a ocupat Racoviță, sau Coandă (cei mai cunoscuți în epocă), Arseni ori Nenițescu. Până la urmă, ca-ntr-o parodie sinistră, tuturor li s-a supraordonat ”academician doctor inginer” Elena Ceaușescu care, prin simpla ei prezență (și corul de adulatori ce o însoțea) a sfârșit prin a batjocori ideea de știință, așa cum o promova comunismul autohton.
Ce-a urmat după 1989 a fost și mai trist: dezindustrializarea a însemnat – inevitabil – și deprofesionalizarea. Științele tari s-au văzut, dintr-o dată, marginalizate de noile științe sociale, economice și juridice, din absolvenții cărora s-a constituit – vreme de două decenii – aparatul de stat. Descoperirea memoriei traumatice a comunismului mai întâi, apoi a interbelicului, a făcut ca atenția publicului să se orienteze preponderent spre trecut și să fluctueze – cu inflamări și dezamăgiri – între idolatrii și demitologizări. Căzute în afara interesului direct (legat de posibila carieră a viitorilor bacalaureați), materiile științifice au încremenit în formule – și manuale – fixe, profesorii lor au îmbătrânit, au încetat să se mai țină la curent cu noutățile domeniului lor și au căzut în apatie, cei tineri ”s-au descurcat” cum au putut (într-o lume în care nimeni nu mai e dispus să sponsorizeze ”consumabilele” unui experiment), elevii au înțeles repede că pot face altceva la orele în cauză și puțina știință a școlii noastre s-a dezagregat iremediabil. Dacă se mai fac (foarte adesea studenții îmi spun că, mai ales în liceu, nu mai fac – efectiv, nu mai fac! – orele de științe /fizică. chimie, biologie, geografie/ din programă), ele se predau într-un ritual trist de formule și de scheme din care nimeni nu înțelege (și nu e interesat să înțeleagă) mai nimic. Marile teorii ale științei moderne, cu aventura lor, cu mizele lor, cu confruntările și aplicațiile pe care le-au generat, n-au ajuns în școala românească. Practic, în învățământul românesc nu se (mai) face știință. Faimoasele ”metodologii” din facultăți nu sunt – adesea – decât un soi de teorie a chibritului menită să învăluie în nori de fum banalele platitudini ce urmează.
INTERVIURILE HotNews.ro