Rateurile realității
Cu ocazia actualei pandemii, unii — mai cu seamă cei cu probleme cronice de sănătate și, astfel, constrânși la o relație onestă cu propriile posibilități fizice — și-au dat seama că în ceea ce numim „realitate” nu se poate avea încredere; că, adică instituțiile, experții și liderii lumii o evaluează și ei la fel de precar, că întrețin — și ei! — cu ea relații la fel de dubioase ca oamenii de rând.
Străduindu-ne noi să ne raportăm la o realitate din ce în ce mai ambiguă, plătim costuri psihologice însemnate. Suntem perfect bramburiți; perfect bramburiți și, astfel, perfect pregătiți pentru dezordinea cea mai înspăimântătoare: dezordinea care se neagă pe sine.
Voi încerca să explic ce este această dezordine care nu se mai recunoaște pe sine ca fiind dezordine. Pentru asta, voi discuta raportul, evident distorsionat, pe care îl au ideologiile și utopiile cu realitatea.
Aș distinge, rapid, între ideologii și utopii. Părintele Scrima le spusese cândva studenților că atunci când o ideologie “ajunge să aibă conștiința scopului ei” , ea se transformă în utopie. Pe lângă conștiința misionară, adepții utopiilor mai au și conștiința unicității absolute a soluției lor, iar asta face că trecerea la faptedevine o obligație și o urgență.
Diferența esențială între utopie și ideologie nu ține, de fapt, de gradul de inadecvare la realitate, ci de gradul de necesitate a propagăriiviziunii agreate.Nu ideologia, ci utopia impune această necesitate a propagandei; accentul cade, în utopii, pe raportul pasional al omului cu ceea ce cunoaște (și pe ceea ce decurge, concret, din această implicare pasională: acțiuni organizate, răspândire activă etc.).
Nu dau definiții exhaustive ale ideologiei. Indic, în schimb, câteva direcții definitorii din care să reiasă gradul crescător de mistificare al realității presupus de diverse cadre ideologice: 1. ideologia poate însemna formalizarea unei atitudini mai mult sau mai puțin fidele față de realitatea socio-politică; 2. ideologia poate însemna denaturarea preferențială, eventual circumstanțială a unor segmente de realitateastfel încât datele realității să sprijine viziunea socio-politică agreată; 3. ideologia poate fi un sistem de iluzii raționalizat prin mecanisme compensatorii, sistem paralel cu realitatea, dar care, în ciuda dogmatismului său extrem, păstrează o aparență de plauzibilitate practică și/sau științifică.
Pare că o trăsătură specifică gândirii ideologice este raportul său mistificat cu realitatea. Există, însă, și ideologii care propun insistent fidelitatea față de realitate. Adepții lor predică realismul ca soluție unică și absolută la toate problemele oamenilor, fie ele individuale sau colective. Cred că suntem cu toții de acord că, de pildă, liberalismul (clasic) ține enorm la datele realității sensibile și la necesitatea unei promovări active a realismului. Merită, poate, să ne punem două întrebări: 1. nu cumva anumite forme de liberalism au devenit ele însele utopice? și 2. în ce privințe și în ce măsură putem spune că fidelitatea excesivă față de realitate este ea însăși o formă de inadecvare la realitate?
În acest mic text mă interesează mai cu seamă răspunsul la a doua întrebare.
În primul rând, nu cred că a fi adecvat realității e același lucru cu a fi realist. A fi realist înseamnă să fii sensibil și receptiv la evidențelerealității. Dar care evidențe? Astăzi a devenit peste măsură de greu să manifești o asemenea sensibilitate. Aș reformula: receptivitatea la evidențele realității nu garantează adecvarea la realitate, iar această receptivitate se realizează ea însăși astăzi tot mai dificil.
Ar mai trebui spus că adecvarea la realitate e altceva decât aderarea la niște date plauzibile ale realității. Deși varietatea modurilor de adecvare e infinită, vom cădea de acord că, în orice instanță, adecvarea la realități interumane, sociale, politice etc. presupune asumarea unor limite. De asemenea, adecvarea vizează în primul rând viața practică.Ea este o mișcare demare precizie care rezultă din conjuncția datelor personale cu realitatea. Înțeleg aici raportul cu realitatea ca fiind un efort de obținere a unui maximum de validitate obiectivă din ceea ce percepem, eliminând, pe cât posibil, elementele care prejudiciază această obiectivitate. Adecvarea are o componentă atitudinală — omul e, de exemplu, capabil să manifeste scepticism față de organizarea sa interioară, el poate lua distanță față de funcționarea sa psiho-fiziologică și, general vorbind, el își poate problematiza adaptarea. Adecvarea are însă și o componentă comportamentală de fixare calitativă aunor raporturi concrete, originale și inechivoce între interior și exterior, un acord suplu între ceea ce este dinamic — în el și în afara lui, și ceea ce este deja (fatalmente) structurat — în el și în afara lui. Adecvarea este un act de limpezire a experienței care are loc într-un spirit al ordinii. Adecvarea e ordine trăită. Ce înseamnă asta? Omul adecvat se simte confortabil nu doar fiindcă a reușit să se exprime printr-un act care îl reprezintă în cel mai înalt grad, ci și fiindcă acest act care este reprezentativ pentru el nu distorsonează realitatea, dimpotrivă, o discerne.
După părerea mea, dificultatea problemei vine din faptul că atât mutilarea intenționată — și cu metodă — a realității în numele unei idei fixe și unice (să zicem, ideea unei justiții sociale, a siguranței planetare) cât și atenția programatică și exclusivă la date concrete și deformalizate ale realității sensibile conduce la distorsionări și la autodistorsionări. O cunoaștere adecvată a realității poate fi frânată atât printr-o depreciere a concretului, cât și prin efectul de lupă, prin supralicitarea concretului. A te identifica doar cu evidențele empirice, cu suprafața accidentată a lumii înseamnă săfii contra ta însuți, să-ți frângi entuziasmul și imaginația, să descurajezi acel tip de judecată unificatoare care ar trebui să convertească firesc componentele disparate și arbitrare ale lumii într-un ansamblu cu semnificație unitară în baza căreia tu să poți lua decizii importante și adecvate.
Nu voi vorbi acum decât în treacăt despre decizii. Singurul lucru pe care doresc să-l subliniez e faptul că abia în decizii concrete se probează calitatea raportului nostru cu realitatea. O decizie adecvată chiar este un pariu câștigat cu realitatea. Decizia nu este un demers irațional (născut din pasiune oarbă) și nu este un demers intelectual (născut din investigație științifico-psihologică), ci undemers responsabilprin care omul urcă dinspre acele curente spre ceva nădăjduit ca fiind un scop potrivit. Orice decizie importantă (fie că e decizie artistică, de relație, de carieră) implică simultan cunoașterea și credința, asumarea unor date și renunțarea la altele. În procesul deciziei se vede cel mai bine că a inventaria și a inventanu sunt acțiuni opuse; dimpotrivă, prin conjugarea lor, realitatea se extinde. Ce vreau să spun este că luarea unei decizii adecvate face loc în realitate șiunor efecte ale credinței, nu doar ale necesității; și unor efecte ale responsabilității și libertății, nu doar ale cercetării obiectiv-empirice, și unor efecte ale curajului, nu doar ale prudenței. Vorbim, tocmai de aceea, de o realitate sporită și limpezită, de o realitate prietenoasă cu toți cei pe care acea decizie îi privește.
Dezordinea socială sau anomia (înțeleasă ca defazaj între motivațiile oamenilor, mijloacele și scopurile lor) complică enorm acest itinerariu al intervenției individuale libere și responsabile în lume. De aici lipsa de consistență existențială, de impact interpersonal și de relevanță socio-politică a deciziilor noastre. De aici șubrezenia generală a lumii de azi și devotamentul fără precedent pentru intransigența — „salvatoare” — a modelelor utopice.
Să privim acum raportul nostru cu realitatea dinspre ceea ce are el în mod obiectiv problematic, anume, dinspre conștiința limitelor propriei ființe și a misterului existenței. Aici dăm de o platitudine inevitabilă: oricine e afectat de ceea ce nu poate evalua nici intelectual, nici cu cele cinci simțuri, dar totuși intuiește, dorește, anticipează, imaginează. Ține de conștiința finitudinii sale ca omul să aștepte ceva mai bun, ceva izbăvitor, ceva ce n-a văzut decât cu ochiul minții și cu cel al speranței. Această dorință fierbinte de a i se întâmpla ceva bun ia, desigur, forme preponderent mundane. Pentru marea majoritate nu e deloc evident că dorințele mundane („binele așa cum îl dă lumea”) ar fi în vreo privință inadecvate sau inferioare celor raportate la transcendență, poate dimpotrivă. Pe de altă parte, omul nu s-a eliberat niciodată de această stare deașteptare înfiorată.Religia a fost delegitimată, dar înfiorarea este și va fi rămâne îndreptățită. Deși nu-mi propun să vorbesc în mod special despre religii seculare, trebuie să cădem de acord asupra a două lucruri: că, într-o lume oficial deconectată de supramundan, utopiile și ideologiile sunt, ca să zic așa, la ele acasă; și că specificul raportării noastre la realitate este preponderent dat de legătura noastră cu viitorul, legătură care, cum știm, nu este deloc neutră.
Raportul nostru cu ceea ce dorim cu orice preț — sau nu dorim cu niciun chip — să se întâmple e cât se poate de intens, de misterios și de mistuitor. Chiar și un om cu dispoziție conservatoare (înclinat temperamental să prețuiască trecutul și să disprețuiască viitorul) se poate pierde cu firea în fața unei posibilități intens anticipate sau îndelung temute. Imaginația ne pune pe toți, indivizi și societăți, în legătură pasională cu viitorul. Relația noastră cu cele ce vin e atât de viu resimțită, că fiecare celulă din noi se află, uneori, în starea de așteptare. Oamenii și societățile fac autoficțiune de anticipație, iar patima lor pentru prognoze nu e doar preștiințifică, ci de-a dreptul arhaică. Previzibilul pălește în fața „făuririi” viitorului, iar de „vocație profetică” nu ducem nicicare lipsă, cel mai puțin dintre toți, optimiștii și prăpăstioșii. Profilaxia — în calitate de industrie și de cultură — iese tot mai prompt, alături de statistică și de religie (mai mult sau mai puțin seculară) în întâmpinarea „vocației” noastre de a pune ordine în cele ce stau să vină. Tot ele au grijă ca motoarele acestei vocații (teama anxioasă de rău, de mai rău, de ce poate fi mai rău) să fie bine unse.
Una peste alta, o relație nepotrivită cu viitorul poate tulbura grav raportul nostru cu realitatea imediată. Și totuși, implicarea imaginației în relația noastră cu viitorul nu este facultativă. Imaginației — în toate formele sale, fie ele degradate sau sofisticate, faste sau nefaste — nu i-a păsat niciodată de evaluarea condițiilor prezente, de certitudini, de indiciile lumii empirice, de falsificabilitate sau de necesitate. Puțini sunt capabili „să negocieze” cu propria imaginație, așa că imaginația îi va pierde într-un fel sau altul, pe mulți. Mintea genială a unui mare creator care, în procesul creației, practică desprinderea controlată de realitatea cunoscută (și ce paradox misterios acest „control”!) se poate prăbuși oricând în hăurile nebuniei.
O pisică neagră trece strada și acest matematician și economist de top se clatină ca fulgerat: „va muri bunica!” De fapt orice minte care schițează, înfiorată, o formă sau alta de perfecțiune realizabilă — că e o minte obsesiv-compulsivă, infantilă, visătoare, artistică, vizionară, științifică, psihotică, utopică etc. — întreține, spre propria-i pierzanie sau glorie, legături periculoase (metafizice) cu viitorul. Dacă ne referim în mod particular la sisteme de idei, se poate spune că orice „-ism” poartă cu sine promisiunea solemnă și ridicolă a unei perfecțiuni imanente.
Nu doar realitatea socio-politică și cea interpersonală, ci și realitatea artistică, odată ruptă de misterul transcendenței, plătește tribut „-ismelor”. Rémi Brague, spre finalul volumului Le Règne de l’homme: Genèse et échec du projet moderne[1], face o observație legată de extraordinara capacitate a umanismului — denunțat în prealabil ca ideologie — de a se distruge pe sine. Observația nu m-a lăsat rece. Evocând ceea ce știm cu toții că Ortega y Gasset numise „dezumanizarea artei”, Brague vorbește despre prăbușirea totală a experienței estetice. Omul care creează s-a prăbușit, împreună cu creația sa. S-a prăbușit în el însuși. Consecințele estetice ale acestei prăbușiri le simțim cu toții dramatic.
Sub numele de artă, ne sunt prezentate cele mai mediocre nevroze semnate de nume care sunt, practic, interșanjabile. Când omul dispune de artă, arta reflectă exclusiv rațiunea și simțirea sa, cu mereu aceleași idiosincrazii, fragilități, iluzii, ambiguități, abstracții și umori. Arta de care se dispune nu-i mai rezervă artistului niciun secret și, în cele din urmă, nu-l mai exprimă și nu-l mai reprezintă[2]. El e primul care-și va bate joc de ea. Firește că și ea de el.
Recitiți acum paragraful de mai sus înlocuind cuvântul „artă” cu cuvântul „libertate”.
Orice dispoziție cu adevărat măreață — și suntem de acord că dispoziția artistică, dispoziția spre libertate și dispoziția spre iubire sunt astfel — are nevoie de un cadru adecvat, infra-rațional, în care să-și manifeste măreția atât de greu traductibilă, de fapt, în limbaj omenesc. Dacă misterul nu se mai comunică omului, atunci experiențele lui cele mai înalte — arta lui, libertatea lui, iubirea lui — devin neputincioase sau monstruoase, și, întorcându-se împotriva lui, devin, de fapt, dezumanizante.
În lipsa unui reper stabilizant exterior realității și a capacității noastre de a asimila acest reper, de a-l trăi, de a-l integra în experiența noastră imediată, realitatea sensibilă se face țăndări, risipindu-se în cele concrete și rarefiindu-se în cele abstracte, chiar sub ochii noștri larg închiși. Nimic din ceea ce contează nu se poate defini pe sine prin sine în termenii realității imediate. Iubirea ajunge, din speculație în speculație, să nu fie mai prețioasă decât ura; sănătatea ajunge să nu fie mai prețioasă decât boala, înțelepciunea să se confunde sistematic cu prostia, moralitatea cu imoralitatea, iar binele cu răul. Doar în orizontul nemutilant al eternității avem, creând și iubind, sentimentul nediluat al stabilității totale și al libertății totale, al înțelepciunii omului și al nebuniei lui Dumnezeu.
Ca să revenim la resorturile utopiilor. Ar fi, deci, naiv și chiar periculos să credem că secularizarea a stăvilit această înclinație firească a oamenilor spre cele pure și sacre. Nicio clipă nu putem spune că reperul transcendent a dispărut, dimpotrivă, el apare pretutindeni. Argumentele morale religioase pot, laolaltă cu argumentele morale seculare, servi și susține, la o adică, o anumită morală politică. E de remarcat și că justificarea deciziei publice prin apelul la convingeri religioase a revenit în forță în democrațiile liberale de azi. Cu ce scop însă? Tot într-unul care privește aranjamentul socio-politic agreat: din dorința de a proteja drepturile religioase ale minorităților!
Se vede în exemplul de mai sus că planul în care reperul transcendent e integrat, accesat și valorificateste unul imanent. Se vede și că angajamentul religios preocupă astăzi politicianul, sociologul și filozoful politic în măsura în care acest angajament rămâne oresursă simbolică crucială — probabil cea mai importantă — pentru deciziile umane publice sau private. O repet: mizele sacre nu au slăbit, dar registrele în care oamenii concep și urmăresc aceste mize s-au schimbat. Efectulde estompare a angajamentului religios este într-adevăr vizibil sociologic (dezbisericire, deteritorializare, dezindentificare etc.), însă el se datorează modificării condițiilor de existență a mizelor înseși și nu slăbirii lor.
În fine, nu sentimentul sacrului a dispărut prin secularizare, ci sentimentul că organizarea conștiinței umane depinde în totalitate și în primul rând de această ordine sacrăși nu de alte tipuri de ordine (cum ar fi cea psihologică — indispensabilă orientării eficiente în realitatea cotidiană; sau cea socio-politică, liberală — imperios necesară pentru protejarea intereselor private, deci și a sensibilităților spirituale, printre altele).
Marele Inchizitor îi prezentase Prizonierului situația în felul următor: “plecând dintre noi, ai avut grijă să lași totul în seama noastră. Ne-ai hărăzit, ai întărit prin cuvântul Tău dreptul pe care ni l-ai încredințat de a lega și a dezlega totul”. Putem înțelege de aici că Dumnezeu, preluând condiția noastră, și-a făcut loc în Istorie pentru totdeauna. Dar mai putem înțelege și că homo religiosus nu mai participă la afirmarea cosmosului, ci cosmosul participă la afirmarea de sine a omului religios. Citisem lunile trecute pe site-ul Live Science despre un mega-habitat uman format din mii de nave cilindrice care urmează să se construiască în jurul planetei pitice Ceres. De cele de Sus, așadar, ne ocupăm noi, cei de Jos. Desigur, în stilul nostru — științific și precar —, în timpul nostru — al istoriei și al biografiei — , în termenii noștri — tot mai confuzi — pe scurt, în logica realității noastre, logică în care se desfășoară aventura umană cu tot cu aspirațiile sale spre libertate, progres, A.I., sfințenie, iubire etc. Vrem-nu-vrem, suntem stăpânii în absolut ai tuturor ordinilor și dezordinilor, fie ele expresioniste, metafizice sau realiste.
Reflecția seculară cea mai respectabilă de care e capabil omul, că e gândire științifică, politică, psihologică, filozofică, estetică etc., nu-și propune să transceandă realitatea. Speră, în schimb, s-o epuizeze, prin explicații, exegeze etc. Își mai propune să ne scape de incertitudini, să ne explice lucrurile și legile sale, să-i cunoască deficiențele în detaliu și, pe cât posibil, să le remedieze. Ar fi însă ridicol să credem că atenția la lucruri, proprietăți și fapte ar demobiliza imaginația și ne-ar „educa” percepția, ca să nu mai vedem și să nu mai simțim monstruos, să separăm prompt certitudinile de pseudocertitudini și, în cele din urmă, iluziile de speranțe; nu numai că imaginația nu se demobilizează, dar, în exercițiul zilnic al aprecierii cât mai obiective a amenințărilor reale, chiarse încinge. Noi posibilități se întrevăd atunci — mai întâi ca prin vis, apoi tot mai precis conturate. După demistificări răsar întotdeauna re-mistificările. După ce se vor fi remediat probleme punctuale, se va râvni — cu o fervoare înnoită — la cunoașterea altor și altor posibilități ale realității. Într-o realitate deja extinsă (prin terapie genetică, bionică, A.I. etc.) accentele raportării noastre la „ceea ce e real” se vor redistribui de la sine, iar centrul de greutate se va deplasa, firesc, și el; curând, reinventarea realității — cu norme, dogme și cu antropologie cu tot — va deveni imperios necesară. În sfârșit, niște oameni respectabili care au bunăvoință și determinare vor constata, pe bună dreptate, că se impune o măsură radicală: salvarea realității de ea însăși. S-a mers prea departe! Unii o vor face în numele unei “idei fixe” (să zicem „The Great Reset” — fără intimitate, fără bani și fără proprietate) și vor crede că ideea lor înalță realitatea, că acesteia i se va reda astfel grandoarea.
Alții, însă, n-o vor face în numele unei idei, ci chiar în numele realității căreia trebuie să i se respecte, cu orice preț, dinamica imediată — nu pe ici și pe colo, ci mereu și pretutindeni, la modul absolut. Ei consideră că realitatea trebuie să aibă necesarmente ultimul cuvânt și se vor simți datori, astfel, să-i pună acesteia în valoare vigoarea.Numai că aici nu doar dinamica factuală a realității va conta, ci, din ce în ce mai mult, și dinamica intuită, imaginată sau anticipată: dinamica posibilităților infinite de care se ocupă cu seriozitate și fervoare tehnologia și științele moderne — fizica cuantică, teoriile memoriei și neuroplasticității, astrofizica etc. Mulți dintre cei care se consideră azi niște oameni realiști ajung să venereze potențialul nelimitat al realității care — pe dovedite — e din ce în ce mai imprevizibil, mai sofisticat, mai divers, mai uimitor. Astăzi, obiectivismul unei Ayn Rand nici n-ar mai „ține”. Capacitatea noastră, a oamenilor de rând, de a face „realmente” contact cu realitatea a devenit semnificativ mai mică. Ce a crescut, e fascinația și perplexitatea noastră atât în fața nenumăratelor posibilități ale realității, cât și a evidențelor sale.
Complexă era realitatea pentru mintea prelogică a arhaicului care, fără ca să aibă măcar ideea de exterioritate, strângea laolaltă vizibilul și invizibilul raportându-se firesc și simultan la ambele. Complexă e realitatea pentru mintea extrem de robustă a astrofizicianul care știe că nu poate explica realitatea simultan prin relativitate și prin mecanică cuantică pentru că între cele două modele explicative nu prea există punți de legătură. Dar poate cel mai încâlcit raport cu realitatea e cel al omului obișnuit: al acelui om care folosește zilnic trei-patru rețele sociale, muncește de-acasă, pe Zoom, apelează la servicii medicale online, la softuri de diagnostic și, în fine, leagă relații pe Tinder, Instagram și Facebook. E atât de departe de realitate, că nu are o reprezentare nici măcar aproximativă a propriei situații imediate sau de ansamblu. Pentru el, datele empigină de promovare online e același lucru cu a crea realitate. Citeam de curând în Vogue că „realitatea modernă nu contrazice pe nimeni și nimic”. Publicațiile chic, de trendsetting au și ele grijă ca punerea în scenă a realității să fie una nonconformistă (insensibilă la principii tradiționale, dovezi științifice, empirice și raționamente tari) dar cât se poate de conformistă ideologic (sensibilă la revendicări subiective, nefrustrantă, legitimantă, înglobantă). Chiar și vigilența celor robuști dă, în aceste condiții, rateuri spectaculoase. Oricât de multă experiență, sensibilitate, înțelepciune, cunoștințe teoretice și inteligență practică ai avea, a devenit peste măsură de greu să te descurci cu o realitate prăbușită, fărâmițată și redistribuită discreționar prin algoritmi Facebook, fake news, distanțare socială etc.
Știm că un om matur și adecvat ar trebui să-și poată face o idee de ansamblu asupra lui însuși și asupra realității înconjurătoare. Ușor de spus, dar, am văzut, greu de făcut. Important a devenit nu atât ceea ce cunoaștem sau putem cunoaște, ci tipul de raport pe care îl avem cu ceea ce cunoaștem și putem cunoaște. Accentul ar trebui să cadă nu atât pe cât de sensibili suntem la evidențele realității (e clar că această sensibilitate nu este facultativă), ci pe modurile în care asimilăm aceste evidențe. Abia aici, abia atunci vorbim de adecvare.
Modurile de asimilare a evidențelor realității spun, în plus, ceva despre modurile în care imaginația noastră se mobilizează în raport cu neevidențele, cu impreciziile și cu „golurile” realității. Faptul că aspirațiile, credința, imaginația, umorile, convingerile, prejudecățile noastre „pătează” percepția e irelevant, căci ce contează cu adevărat în adecvarea noastră e la ce anume raportăm această „impuritate” a percepției.
INTERVIURILE HotNews.ro