Război în Orient. Dimensiunea politică

Ceea ce a fost până săptămâna trecută doar un subiect de discuţii politico-diplomatice sau o temă de reflecţii academice, pare să devină o sumbră realitate în teren. O miză de viaţă şi de moarte. Este din nou război în Orient, în teritoriile palestiniene.

După lecţiile amare ale „primăverii arabe” din 2011 şi eliberat de constrângerea politică a alegerilor prezidenţiale din Statele Unite, Israelul se arată hotărât să-şi definească rapid un nou profil şi o nouă relaţie de putere în raport cu lumea arabă, la rândul ei înnoită prin căderea unor longevivi dictatori din regiune. Campania din Gaza e doar începutul acestei noi orientări politico-militare, nu sfârşitul proiectului israelian, după cum a sugerat chiar ministrul Apărării, Ehud Barak. Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că Israelul a fost profund nemulţumit de evoluţiile din zona MENA (Middle East and Northern Africa) şi a avertizat Washington-ul în mod repetat asupra pericolelor care pândesc în spatele unei aşa-zise „primăveri arabe”, lipsită însă de alternativa reală a democraţiei liberale şi de soluţii de guvernare, altele decât cele militare sau islamiste, singurele la îndemână pentru această etapă a dezvoltării politice locale. Scenariul cel mai sever, cel al ciocnirii civilizaţiilor de care vorbea în anii 90 Samuel Huntington, pare acum mai probabil ca oricând în Orientul Mijlociu, unde Israelul este o insulă a democraţiei şi dezvoltării moderne înconjurată de o mare arabă, în care Islamul cunoaşte o neaşteptată consolidare în ultimul deceniu, inclusiv sau în primul rând la nivelul generaţiei foarte tinere.

Ştim, de asemenea, că în Israel vor urma alegeri generale anticipate pe 22 ianuarie 2013, pentru al 19-lea Knesset. Unii comentatori, chiar occidentali, încearcă să acrediteze ideea că ofensiva „The Pillar of Defense” este o simplă strategie electorală a cabinetului Netanyahu. Ar fi, desigur, îngrozitor de cinic şi inacceptabil de simplist să asumăm o asemenea ipoteză, că acolo mor oameni pentru ca cineva să câştige alegerile. Dar o dimensiune politică a conflictului există, fără îndoială. Nu e vorba numai de o confruntare militară cu Hamas, nu e în joc numai eliminarea unor ţinte care au legătură cu terorismul, e vorba de o reaşezare a echilibrelor de securitate în zonă, după ce Israelul s-a văzut lipsit de minima siguranţă pe care i-o conferea regimul militar al lui Hosni Mubarak, controlat de americani, sau ameninţat de ascensiunea islamiştilor în Egipt, Libia, de influenţa Hezbollah în Liban, de războiul civil înfiorător din Siria, de incertitudinile politice legate de succesiunile la tron în Arabia Saudită sau în alte monarhii din Golf, nu în ultimul rând de deteriorarea relaţiilor cu Iranul şi, mai nou, cu Turcia. Faţă de toate aceste provocări din regiune, Israelul doreşte să arate că poate înfrunta singur sfidările duşmanilor, că poate să-şi joace cartea şi fără susţinerea militară directă a Americii, că este pregătit şi nu se teme de război. Faptul că premierul Recep Erdogan, liderul unei ţări puternice ca Turcia, membru al N.A.T.O. şi vechi aliat al Statelor Unite, declară că „Israelul va da socoteală” mai devreme sau mai târziu pentru ofensiva din Gaza este desigur un semnal politic îngrijorător pentru situaţia din Orient. Este, de asemenea, primul test politic internaţional major al preşedintelui reales Obama.

Pentru moment, reţinem declaraţia preşedintelui american făcută duminică, după aterizarea în Tailanda: „Este dreptul Israelului să se apere de rachetele trase asupra teritoriului său!” Pare o compensaţie diplomatică post-electorală, pregătită în prealabil, pentru anii de tăcere din primul mandat, pentru lipsa de inspiraţie sau de interes în politica externă, pentru neimplicarea şi ezitările administraţiei Obama şi ale Departamentului de Stat în raport cu crizele din Orientul Mijlociu şi, respectiv, faţă de ascensiunea islamiştilor la guvernare în câteva ţări din zona MENA. Se aşteaptă alte reacţii politico-diplomatice, după ce Liga Arabă a condamnat, previzibil, acţiunea Israelului. Uniunea Europeană ca actor în relaţiile internaţionale nu mai e demult o voce clară, autoritară şi ascultată, care să conteze pe scena politicii globale, chiar dacă Londra şi Parisul au reacţionat prompt în nume propriu, încercând să calmeze spiritele şi să nu încurajeze trecerea la faza următoare, ground invasion. Armistiţiul nu pare însă iminent, câtă vreme Tel Aviv a fost ţintit sâmbătă de o rachetă trasă din Gaza, probabil de fabricaţie iraniană (Fajr-5, cu rază de acţiune de 75 de km.), distrusă de sistemul interceptor israelian Iron Dome.

Israelul are de purtat o imensă bătălie strategică în aceşti ani, atât pentru a-şi garanta securitatea proprie şi regională, cât şi pentru recâştigarea simpatiei occidentale, a societăţii civile şi a opiniei publice din democraţiile nord-atlantice. Dacă pentru primul obiectiv avioanele, tancurile şi bateriile de rachete performante pot face ceva (deşi nici acest lucru nu e sigur), bătălia în planul imaginii va fi incomparabil mai complicată. Bombardamentele din aceste zile categoric nu solidarizează opinia publică internaţională cu Israelul, aşa cum nu a făcut-o ofensiva din 2008-2009, şi aproape obligă liderii politici occidentali (vezi declaraţia ministrului britanic de Externe, William Hague) şi organizaţiile cu vocaţie universală să facă un apel imediat la stoparea violenţei şi agresiunii împotriva civililor. Din această perspectivă, Israelul poate părea izolat. Nu are cum să aibă susţinători expliciţi ai unei invazii terestre anunţată ca posibilă, chiar dacă prima declaraţie a lui Barack Obama poate părea încurajatoare, fiind în principiu pro-Israel. Lobby-ul evreiesc din Statele Unite va fi, ca de obicei, copleşitor dar nimeni, niciun guvern din lume nu se poate declara în favoarea unor bombardamente care ucid civili şi copii, acest principiu este esenţial. Pe de altă parte, experienţele sinistre ale terorismului alimentat şi implementat de fundamentalismul islamic vor menţine multă vreme de acum înainte neîncrederea justificată a democraţiilor occidentale faţă de ascensiunea politică a islamismului şi faţă de capacitatea liderilor acestor mişcări de a fi parteneri responsabili în relaţiile internaţionale.

Probabil, confruntarea militară între Israel şi Hamas se va opri în decembrie. Este o opinie personală, chiar dacă acum semnalele sunt de continuare şi chiar de intensificare a campaniei. Oricum, se va opri înainte de votul din 22 ianuarie 2013 şi de inaugurarea noului mandat al lui Barack Obama, programată cu o zi înaintea alegerilor pentru Knesset. Vor rămâne însă o serie de dosare complicate care îşi aşteaptă soluţionarea: chestiunea statului palestinian, tranziţia în Siria (şi evoluţia politică viitoare de acolo, deocamdată imprevizibilă), relaţia explozivă cu Iranul (şi la Teheran va avea loc curând un transfer de putere într-o direcţie încă greu de anticipat), dialogul cu Egiptul condus de preşedintele Morsi, provenit din partidul Frăţiei Musulmane, (re)acomodarea cu Turcia guvernată de islamiştii moderaţi, devenită un fel de rising star în Orientul Mijlociu. Relaţia cu Turcia, până nu demult relativ bună, s-a deteriorat după uciderea unor cetăţeni turci în raidurile aeriene israeliene din 2010 împotriva unui convoi de vase cu pretinse ajutoare umanitare, care forţau spargerea blocadei maritime impuse de Israel în fâşia Gaza.

La ceas de cumpănă, lumea priveşte încă o dată spre America. Ce soluţie va putea genera administraţia Obama? Există oare o soluţie pe termen scurt sau mediu pentru pace şi dezvoltare în nefericitul Orient Mijlociu? Cât de departe poate să meargă Israelul? Poate fi eliminat terorismul? Cât de sigură mai este lumea în care trăim? Câţi civili inocenţi şi copii vor mai muri în acest never-ending conflict? Pot eşua politica şi diplomaţia internaţională într-un război de proporţii, într-un clash of civilizations sau rămânem cu speranţa că e vorba de escaladări de scurtă durată, aşa cum au mai fost în trecut, de deterrence şi manevre politice? Sunt interogaţii grave, cu consecinţe de viaţă şi de moarte, cărora cei care au privilegiul dar şi povara uriaşă a deciziilor politico-militare cruciale trebuie să le găsească un răspuns.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro