Războiul din Ucraina și unele mutații geopolitice în bazinul Mării Negre și al Mediteranei orientale

Schimbarea de strategie a Rusiei din ultimele două săptămâni în Ucraina evidențiază intenția Moscovei de a-și extinde controlul atât în estul teritoriului ucrainian cât și în regiunile adiacente litoralului Mării Azov și Mării Negre. Prin ocuparea arealului menționat și în condițiile posesiei peninsulei Crimeea, se va completa harta proiecției de putere a Federației Ruse în zona de nord și centrală a întregului bazin pontic din a cărui ecuație geopolitică Ucraina ar fi exclusă. Dacă adaugă aici și o stabilizare perenă și constantă a relației cu Ankara – paznicul strâmtorilor Bosfor și Dardanele – Moscova ar putea reduce semnificativ matricea factorilor de risc cu care se confruntă în Marea Neagră și care îi afectează interesele comerciale și militare. Este vorba de principala conexiune cu restul lumii ținând cont de faptul că de mai bine de două decenii ponderea exporturilor rusești prin Mediterana spre Atlantic și Oceanul Indian a crescut constant în detrimentul rutelor care traversează Marea Baltică.

Este consecința firească a dezvoltării economice a arealului dintre nordul Mării Negre și Marea Caspică în jurul canalului Volga-Don prin care se realizează conexiunea fluvială cu Marea Azov. În plus, sistemele de canale și conexiuni fluviale din sudul și centrul Rusiei europene permit, pe lângă conectarea bazinelor pontic și caspic, realizarea unui trafic continuu de mărfuri dinspre sau spre Moscova, Sankt Petersburg și chiar Marea Albă. În aceste condiții, nu este de mirare că aproape două treimi din exportul Federației Ruse se desfășoară prin Marea Azov – strâmtoarea Kerci și Marea Neagră. Vedem aici de ce strâmtoarea în discuție este extrem de importantă pentru Moscova. La capitolul cereale, exporturile actuale din Rusia, Kazahstan și Ucraina – care asigură peste un sfert din consumul mondial – pleacă tot din porturi de la Marea Neagră ca de altfel și o parte a petrolului din Caucaz destinat piețelor europene și asiatice. Acest ultim aspect trebuie reținut întrucât evidențiază potențialul de supraveghere și control al Moscovei asupra unei părți a pieței energetice mondiale. Situația fiind în plină dezvoltare, nu ne propunem, deocamdată, o analiză a consolidării flancului de est al Alianței Atlantice pe segmentul maritim româno-bulgar și nici importanța posesorului Insulei Șerpilor în ecuația geopolitică a zonei, ținând cont de evoluțiile din ultimele 6 săptămâni.

Revenind la reorientarea Federației Ruse în teatrul de război din Ucraina, apreciem că din punct de vedere strategic, porturile și bazele navale ale acestei țări de la Marea Neagră sunt mai importante decât Kievul și orașele din nordul țării. Chiar mai importante decât cele două regiuni separatiste, Donbass și Lugansk, dar aici Moscova are cu totul alte interese.

Extinzând raționamentul de mai sus spre sudul continentului, observăm că obiectivele Moscovei vizează crearea unor avanposturi care să reprezinte o contrapondere în fața amenințărilor NATO în regiunea orientală a Mării Mediterane cu deschidere spre Orientul Mijlociu, Libia și Africa subsahariană. Cu titlu de exemplu, menționăm că una dintre cauzele intervenției Federației Ruse în Siria a fost menținerea în condiții de securitate a bazei militare de la Tartous – un important punct de sprijin în estul Mediteranei pe ruta spre Suez și Oceanul Indian. În urmă cu trei ani, a încercat deschiderea unei baze militare în Libia dar inițiativa a fost zădărnicită de înfrângerea generalului K. Haftar – unul dintre seniorii conflictului intern libian, lider militar al Cirenaicii și considerat omul Moscovei – în fața capitalei Tripoli de către forțele guvernamentale sprijinite de Ankara. Membrii grupului Wagner au rămas însă acolo, alături de Haftar.

În aceeași ordine de idei, precizăm că după anexarea peninsulei Crimeea, în 2014, flancul de est al NATO a fost consolidat în principal prin instalarea unor sisteme defensive în România și Polonia, creșterea cheluielilor militare ale statelor din regiune și nu în ultimul rând, prin gradul de coeziune și unitate ridicat, comun, în general, celor de la marginea marilor alianțe. Nu același lucru s-a întâmplat pe latura de sud a organizației unde, pe fondul reducerii angajamentului american – vina nu este numai a lui Donald Trump – au crescut în intensitate divergențele dintre statele membre. Fiecare dintre acestea avea o viziune proprie asupra realităților geopolitice din zonă în funcție de care intra în subalianțe regionale sau semna acorduri economice și militare cu alte state din Alianță sau din afara acesteia. Rivalitățiiclasice dintre Grecia și Turcia i s-a adăugat cea dintre Franța și Italia pe chestiunea libiană. Apropierea turco-rusă a determinat Washingtonul să sprijine, secvențial și în surdină, Grecia. Spania a semnat un acord de cooperare militară cu Turcia după ce Franța a acceptat să furnizeze Greciei fregate și avioane multirol. Descoperirea unor zăcăminte de hidrocarburi în Mediterana de est nu a avut darul să simplifice situația existentă și nici să consolideze Alianța însă a adus alți doi protagoniști pe eșichierul geopolitic: Israelul și Egiptul, state cu un rol special în redefinirea echilibrului regional.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro