RCA, boală grea. Sau despre rădăcinile profunde ale rezistenţei românilor la asigurare

În urmă cu câţiva ani am participat, ȋn calitate de consultant asociat, la o cercetare ȋntreprinsă de mai multe firme din domeniul asigurărilor, care doreau un răspuns la eterna ȋntrebare: totuşi, de unde vine rezistenţa românilor când vine vorba de asigurări, ce-i face atât de reticenţi, fatalişti şi nepăsători ȋn faţa riscului, oricare ar fi natura acestuia?

Mi-am adus contribuţia la raportul respectiv utilizând mijloacele de bord ale antropologie aplicate, adică interviuri semi-structurate, la “firul ierbii”, de la vlădică la opincă, ȋn sate prăpădite şi sărace din Băraganul brăilean, de unde sunt originar; sate din judeţul Iaşi, dar şi comuna Dumbrăviţa – Timiş, considerată a cea fi cea mai bogată şi dezvoltată aşezare din România.

Am discutat cu brokeri şi agenţi de asigurare, simpli cumpăratori de poliţe, directori generali din industria asigurărilor, şi, mai ales, cu cei care au fost mereu “influensări” ȋn mediul rural, adică preotul, primarul, ȋnvăţătorul. Şi medicul de familie, acolo unde se ȋntâmpla să mai existe câte unul, la fel de bătrân şi uzat ca şi pacienţii lui.

Cred că aţi ȋnţeles ideea: am intrat exact ȋn lumea celor care nu cuvântă, nu sunt ascultaţi de fapt niciodată, pentru că este mult mai uşor să faci cercetare bazată pe un focus grup sau un sondaj telefonic rapid decât una de teren; apare o altă faţă a Adevărului, alta decât cea mai comodă şi unanim acceptată. Recenta dezbatere publică legată de prăbuşirea Euroins, cutremurul de pe piaţa RCA, precum şi faptul că sunt conducător auto şi am avut relativ de curând un eveniment ȋn care celălat avea o poliţă de asigurare tocmai de la compania cu pricina, m-au făcut să redactez textul de mai jos.

Bazat pe o parte din concluziile cercetării anterioare de teren, am ȋncercat să fac un inventar al cauzelor profunde care stau la baza dereglărilor cu repetiţie din sistemul asigurărilor de la noi. Dincolo de plafonare, falimente, ASF-uri, intervenţii şi creşteri se ascunde crunta realitate a specificului românesc a gestiunii riscului. Ordinea este una voit aleatorie.

• Pierderea colosală de ȋncredere ȋn sistemul de asigurări, ȋn ansamblu. ASTRA, CITY, Euroins, sfânta treime a eşecului premeditat. Falimentele cu repetiţie au indus ideea, falsă desigur, dar uşor de acceptat pentru client pentru că e simplă, universală şi nu necesită un efort de gândire prea mare, că “toţi sunt la fel, toţi sunt o apă şi un pământ”. Numai că ȋntr-o astfel de abordare solidaritatea şi reputaţia sistemului ȋn ansamblu este pusă la ȋndoială. Când cade un jucător de pe piaţă, toată lumea suferă, de fapt. Ele s-au constituit ȋn adevărate traume pentru clienţii obişnuiţi şi oneşti, care nu au avut ce să-şi reproşeze pe plan personal ȋn relaţia lor cu sistemul.

• Fiecare popor din lume are propria sa cultură a şansei, care variază ȋn funcţie de factorul istoric, gradul de dezvoltare şi religia dominantă. Lipsa de stabilitate existenţială (“ȋn calea tuturor răutăţilor” şi, mai nou, “să plec/emigrez sau să mai rămân?” se răsfrânge asupra modului de raportare la ideea de prevedere, asigurare etc. Dincolo de aceasta, discursul de tip fatalist este o formă de auto-terapie colectivă şi are legătură cu rezilienţa societăţii în ansamblul său, capacitatea de a-şi reveni din crize. Efectele acestei stări de fapt sunt centrate pe faptul că individul şi colectivitatea aleg să trăiască în prezent, se focusează pe cotidian şi nevoile cotidiene, cheltuiesc majoritatea resurselor pe imediat (vezi atenţia acordată automobilului şi amenajării interioare a locuinţelor personale), dar refuză să se protejeze şi să se proiecteze în viitor, aşa-numitul prezentism existenţial. Ca derivat, ȋn cazul RCA-ului se vede cum societatea românească este dominată de lipsă de empatie şi responsabilitate globală. „Am lovit, nu-mi pasă. Să se descurce ăla cu probleme, că eu mă descurc singur”.

• Fatalismul existenţial tipic românesc, poporul Mioriţei, ȋnseamnă, printre altele, şi o resemnare ȋn faţă Riscului, cu majusculă. Destinele individuale sunt percepute ca incontrolabile, determinate de o forţă necunoscută, numită “soarta” sau “destinul”. Expresia standard a fatalismului este “cum va dori/cum va fi voia lui Dumnezeu!”. Decriptat, această stare de spirit şi acest mesaj semnifică următoarele: fiecare popor european are propria sa “cultură a şansei” şi a “norocului”, care variază în funcţie de istorie, gradul de dezvoltare economică şi confesiune dominantă/religie. Cât priveşte “bafta” pe care o ai sau cu care te naşti (are baftă la volan, nu păţeşte niciodată nimic!) aceasta este un fenomen tipic de acculturaţie culturală inversă, vine din cultura Romilor şi reprezintă o discuţie aparte, asupra căreia nu insist aici, cu toate că arată gradul profund de integrare ȋn cultura dominantă.

• Un semn clar al fatalismului de mai sus sunt şi practicile magico-religioase şi formule rituale de protecţie. Cel mai bun exemplu pentru a-l ilustra: crucile, iconiţele, metaniile “sfinţite” din interiorul autoturismelor, slujbele de “sfinţire” ale maşinii, toate arată persistenţa unui mod de gândire magic, conservator-religios, mai des întâlnit în societăţile premoderne. Atunci când există un consens social legat de dimensiunea magică şi religioasă a societăţii, aşa cum este cazul în România, acesta denotă o reacţie de răspuns la o disfuncţie socială majoră (de exemplu, cuplul pelerinaje religioase/sistem sanitar deficitar – mă duc la pelerinaj să mă vindec). Societatea ştie, intuieşte că “ceva” nu merge bine în ordinea şi organizarea raţională şi tehnică a Statului şi instituţiilor sale. Pentru că, deloc paradoxal, obligaţia de a avea o poliţă RCA-ul este asimilată unei sarcini impuse de Stat, de sistem; neîncrederea faţă el se răsfrânge şi asupra decizie de a te asigura. De ce să închei o poliţă de asigurare despre care nu sunt sigur că va funcţiona (falimente, malversaţiuni ȋn auto-service, preţ mare), atâta timp cât pot beneficia de protecţie divină, gratuită, imediată şi “eficientă”, cel puţin pe plan simbolic? O ȋntrebare deschisă, la care trebuie reflectat în profunzime, pentru că aici se află una dintre cheile rezistenţei românilor la asigurare şi percepţie a riscului.

• Lipsa educaţiei în domeniul asigurărilor, fără a mai vorbi de lipsa educaţiei pur şi simplu – grad de alfabetizare redus – continuă să fie o uriaşa problemă, ȋn ciuda campaniilor şi eforturilor făcute de asiguratori. Este vorba de o pătură din populaţie care nu a fost asigurată niciodată, nu a trăit niciodată în această cultură a gestiunii riscului care este tipică lumii moderne. Nu vreau să fiu răutăcios, absolut deloc, dar există un număr incredibil de mare de şoferi români care au făcut saltul direct de la căruţă la automobil (eventual unul de 20 de ani vechime, import Germania, cu catalizator lipsă). Doar că trecerea de la doi cai putere la 200 ridică anumite probleme, nu doar tehnice sau de conduită. Ei nu au asimilat încă (şi probabil că nu o vor face niciodată) spiritul capitalist al prevederii şi al atenţiei faţă de bunurile proprii, acumulate prin muncă intensă, susţinută, fără a mai vorbi de solidaritate colectivă. Tot de acest aspect este legată şi dificultatea de a evalua cum şi de unde cumperi o poliţă RCA. La ţară şi ȋn oraşele mici am ȋntâlnit “brokeri” (să pun oare ghilimele aici sau nu?) care vindeau poliţe RCA ȋn magazine de pompe funebre, florării, magazine cu produse fito-sanitare, spălătorii auto, săli de fitness, păcănele sau saloane cosmetice. Toate acele puncte de interes şi socializare ale micro-cosmosului ȋn care trăiesc, locuri cu afluenţă de public. Dar care spune totul despre educaţia cu privire la risc pe care o au. Cum te poate sfătuit oare la o alegere judicioasă un broker-proprietar de sală de păcănele? Pentru acest tip de client, colegii Dumneavoastră de trafic, ceea ce primează este, ȋn continuare, este preţul cel mai mic, comunicat de brokerul-prieten.

Aşa cum ne ȋnvaţă viaţa şi capitalismul ambiant, orice criză este o oportunitate. Nu sunt singurul care speră şi crede că recentul cutremur de pe piaţa RCA-ului va aşeza şi limpezi apele, odată pentru totdeauna, chiar dacă şocul financiar este unul pe măsură. Mulţi dintre cei cu maşini ieftine vor avea poliţa RCA mai scumpă, uneori, decât valoarea reală de piaţă a bunului pe care-l deţin. Aşa că vor ȋn mod sigur se vor urca la volan chiar şi fără bruma de protecţie oferită de un RCA emis de o firmă bolnavă. Doamne Ajută! Punct şi de la capăt.

N.Red: Mirel Bănică este cercetător ȋn domeniul antropologiei religioase şi comunicării culturale.