REPORTAJ Femeia care „nu există”, deși e internată de 24 de ani într-un spital din România și niciun centru de asistență socială nu a preluat-o. „S-a dus, ușor-ușor, generația care își îngrijea bătrânii acasă”

Din anul 2002, Irina Buta locuiește într-un salon de spital din Drobeta Turnu Severin. Da, spitalele nu sunt pentru asemenea situații. Conform normelor contractului pe care spitalele îl au cu Casa de Asigurări de Sănătate, internarea unui pacient poate dura maximum 365 de zile. Dar aici, la ușa salonului cu trei paturi, o găsesc zâmbind pe Irina, într-o dimineață de iulie. Lângă ea se afla Ileana Moescu, asistenta șefă a secției, de care Irina este vizibil atașată. 

• Asistenta Moescu lucrează aici de 30 de ani și își amintește și astăzi cum „a primit-o” pe Irina în urmă cu 24 de ani.
• „De fiecare dată, răspunsul sec al asistenței sociale este că nu există locuri”, spune Elena Bololoi, directoarea de îngrijri și purtătoarea de cuvânt a Spitalului Județean de Urgență din Drobeta Turnu Severin, într-un dialog cu HotNews.
• Mai mult, de un sfert de secol, statul român nu a reușit să o identifice. 
• În afara problemelor cunoscute, în România mai apare o modificare, firească, socială. „S-a dus, ușor-ușor, generația care își îngrijea bătrânii acasă”, spun specialiștii cu care HotNews a vorbit.

În anul 2002, „așa-zisa Buta Irina”, așa sună adresarea inumană din documente, a ajuns la Drobeta Turnu Severin, adusă din București, de la Spitalul „Obregia”, ca „persoană necunoscută”, după ce fusese găsită pe stradă.

Nu avea acte sau familie. Nu cunoștea pe nimeni, nu o cunoștea nimeni.

Suferă de retard mintal, dar, pentru că a spus că o cheamă Irina Buta, așa a fost trecută și în documente: „așa-zisa Buta Irina”, povestește Elena Bololoi, directoarea de îngrijri a spitalului. „În 2002, când a venit, i s-a alocat un număr aleatoriu pentru foaia de observație. A fost trecută în acte ca «necunoscuta zisă Buta Irina» și i s-a alocat un număr al foii de observație”.

În alte două cazuri, identificarea a fost posibilă

Directoarea nu cunoaște exact contextul în care Irina a fost transferată atunci din București.

Încă de atunci s-au făcut primele demersuri pentru a fi identificată, afirmă directoarea de îngrijri: „De la acel moment, ușor-ușor, spitalul a încercat să o identifice și a luat legătura și cu alte instituții: cu asistența socială și Ministerul Afacerilor Interne. Ea nu avea niciun act de identitate”.

Spitalul a mai avut, de-a lungul anilor, alți trei pacienți neidentificați. „Pe doi dintre ei am reușit să îi identificăm, după mulți ani”, spune Elena Bololoi.

Părinții, căutați prin Interpol

În cazul Irinei, deși s-au făcut demersuri și comunicări cu Ministerul Afacerilor Interne, s-a eșuat. Repetat. „La un moment dat, în anul 2023, Poliția spunea că este posibil să îi fi identificat părinții, care nu erau în țară. Urma să se încerce contactarea lor prin Interpol. Însă nici până în prezent nu am primit un răspuns. Toate demersurile din acești 24 de ani nu au avut niciun rezultat”, spune Elena Bololoi, directoarea de îngrijiri. 

„Ea este o ființă, există, dar nu are identitate”. De aici ar putea începe o discuție constituțională și juridică intensă, dar adevărul Irinei e mai simplu:

Pe lângă faptul că centrele de asistență socială refuză „sec” să preia pacienți internați pe termen lung în spital pe motiv că nu au locuri libere, situația Irinei, care nu are acte și o identitate oficială, a reprezentat și ea o piedică, explică directoarea de îngrijri din spitalul care o găzduiește.

„S-au făcut demersurile pentru identificarea ei, a fost inclusiv amprentată, dar în toți acești ani nu s-a reușit identificarea ei. Motiv pentru care a rămas la noi”, spune și asistenta șefă Ileana Moescu.

„Ne vede ca pe familia ei”

Ileana Moescu, asistenta șefă a Secției de Psihiatrie Cronici de la Drobeta Turnu Severin, lucra de 6 ani în secție când „a primit-o” pe Irina, acum 24 de ani. Pe atunci, secția de Psihiatrie era la Gura Văii, puțin în afara orașului. Acum, secția s-a mutat temporar în oraș, pentru ca sediul de la Gura Văii să poată fi renovat.

„Ei ne văd ca pe familia lor. Mulți dintre ei sunt aici de mulți ani. Au crescut, au îmbătrânit aici, de-a lungul anilor”, spune Ileana Moescu despre pacienții din secție.

Irina, adaugă ea,  e în aceeași situație. Nu cunoaște un alt mediu, de decenii. „Nu are amintiri despre vreo familie sau cineva cunoscut”.

Pentru că trăiește de atâția ani în Spitalul din Drobeta Turnu Severin, „viața în spital pentru Irina este o normalitate. Este apropiată de noi, de personalul de aici. Zâmbește, râde. Este deschisă, comunică în felul ei. Dar limitat, din cauza retardului mintal de care suferă”, o descrie Elena Bololoi, directoarea de îngrijri a spitalului. 

Personalul medical își recunoaște limitele: nu sunt specialiști în suferința Irinei

Însă faptul că pentru Irina nu a existat, de-a lungul anilor, „nicio posibilitate să fie dusă într-o altă instituție care, practic, să o ajute să se dezvolte mai mult, și acest lucru a dus, cu siguranță, la un regres al stării ei”.

Elena Bololoi spune că, pentru diagnosticul Irinei, „recuperarea se face mai ales la vârstă tânără, în centre specializate, pentru a încerca să reduci retardul și să adaptezi persoana, să aibă o viață cât mai normală și să se încerce și integrarea ei în comunitate. Dar anii aceștia nu i-au permis acest lucru.”

„Nici noi, ca societate, nu am fost pregătiți. Și cred că nu suntem pregătiți nici în momentul de față.”

Ce a putut să facă spitalul „a fost să nu îi dăm drumul pe stradă. Eu sunt convinsă că și în cazul ei ar fi posibilă o soluție. Dar undeva, cineva nu face mai mult”, adaugă Elena Bololoi.

Micile daruri

Pacienților internați aici le place foarte mult să primească cadouri, mai povestește Ileana Moescu. În ziua în care am vizitat secția, Irina purta un ceas, o brățară și o pereche de cercei, toate primite cadou de la personalul medical de aici. Era fericită că le-a primit și le-a arătat zâmbind.

„Tuturor le plac ceasurile, cerceii. Avem colege care le mai aduc astfel de lucruri din ce au acasă: un ceas, o pereche de cercei, le prind părul. Ne văd pe noi, personalul medical, că ne schimbăm atunci când terminăm programul de lucru și își doresc și ei. Pentru că sunt permanent aici, nu pleacă acasă, ca alți pacienți, încercăm să le facem câte o bucurie”, spune Ileana Moescu. 

De sărbători, pacienții din secție primesc donații: dulciuri, fructe, haine, adaugă asistenta șefă.

„Sistemul de asistență socială nu ajută absolut deloc”

Spitalul Județean Drobeta Turnu Severin are internate multe cazuri sociale, în afară de Irina, spune Elena Bololoi, în dialogul cu HotNews. În secția de Psihiatrie Cronici, unde se află și Irina, în afară de ea, mai sunt alți 13 pacienți cu internare prelungită, dintr-un total de 38 de pacienți.

„Avem cazuri care sunt în spital și de 9 ani, de 12 ani. Multe cazuri instituționalizate de la naștere au fost aduse la noi în spital. La 18 ani, în loc să încerce să îi ducă într-un centru medico-social, abilitat pentru persoane cu dizabilități, i-au adus într-un spital”, spune directoarea de îngrijiri.

Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că rolul spitalului „este să acorde îngrijiri medicale”, arată Elena Bololoi. „În niciun caz să încerce să ajute persoanele cu dizabilități să se integreze în societate. Spitalul nu are cum. Nu are pregătirea necesară, nu are capacitatea necesară.”

Iar „sistemul de asistență socială nu ajută absolut deloc”, spune directoarea de îngrijiri a spitalului. „Am solicitat, în trecut, sprijin pentru ei de la asistența socială, pentru a fi instituționalizați, și nu erau soluții. Sunt persoane cu dizabilități, nu sunt pacienți. Ar trebui să fie instituționalizați în sistemul de asistență socială. Pacienții îi ții o perioadă, apoi îi trimiți acasă.”

Dar, adaugă Elena Bololoi, „de fiecare dată când spitalul s-a adresat asistenței sociale pentru a prelua astfel de cazuri, răspunsul sec al asistenței sociale a fost că nu există locuri. De ani de zile nu sunt preluate cazuri. În ultimii 3 ani nu am reușit să mai instituționalizăm nimic, ni se spune sec că nu sunt locuri.”

„Am înțeles că sumele alocate asistenței sociale sunt foarte mici. DGASPC spune că nu are locuri pentru ei. Noi am tot făcut demersuri pentru toți pacienții. În orașe mari, mai reușesc ONG-urile să îi sprijine. Dar la noi, în niciun caz”, completează reprezentanta spitalului.

„S-a dus, ușor-ușor, generația care își îngrijea bătrânii acasă”

Unii dintre acești pacienți nu au acte sau nu au pe nimeni. Alții au familii, dar „în unele cazuri, familiile, printr-o cerere simplă, scrisă de mână, spun că renunță să îi mai ia acasă”.

Elena Bololoi crede că „s-a dus, ușor-ușor, generația care își îngrijea bătrânii acasă, indiferent cât de săraci erau și cât era de dificil. Dar considerau că bătrânii merită să moară în casa lor. Acum, vin și îi lasă la spital. Spun « nu pot să îl întrețin»  și pleacă. Stau la spital săptămâni, luni, ani. Îi mai plimbăm între secții, dar nu putem să îi aruncăm afară.”

Pe Ion, unul dintre pacienții din secția de Psihiatrie Cronici, asistenta șefă Ileana Moescu l-a găsit acolo atunci când s-a agajat la spital, în urmă cu 30 de ani. Ca și Irina, Ion are diagnostic de retard mintal, iar prima lui internare a fost în 1972. Însă la început, el avea perioade de internare, urmate de externări: mergea pentru o vreme acasă. După ce mama lui a murit, acum 12 ani, și nu a mai avut cine să îl îngrijească, Ion a rămas internat permanent în spital.

Ion îl mai are doar pe fratele lui, care îl vizitează la spital și îi aduce câte un pachet. Însă fratele are, la rândul lui, probleme de sănătate, și nu l-a putut lua acasă să îl îngrijească.

Nu toți acești pacienți au familii, dar chiar și în cazul celor care au, „este foarte grea îngrijirea lor”, spune Ileana Moescu. Unele familii încearcă să îi ia acasă, apoi renunță și îi aduc înapoi.

Calvarul celor care încearcă să-i îngrijească acasă

Una dintre cele mai mari probleme, spune asistenta șefă, este că, odată ieșiți pe poarta spitalului, mulți dintre ei refuză să mai ia medicația: „În unele cazuri, familia ar vrea să îi ia acasă, dar problema este că ei nu ascultă de familie. Când iese pe poarta spitalului, pacientul este sătul de tratament și vrea să fie stăpân pe viața lui. La spital ei știu că există niște reguli, dar când se duc acasă e foarte greu de colaborat cu ei: să se spele, să se îngrijească, să mănânce, să își ia medicamentele”, descrie situația asistenta șefă.

„Automat le trebuie un om care să stea după ei. Ca și la spital. Noi, la spital, le dăm mesele la timp și tratamentul la timp. Așa ar trebui și acasă, ca lucrurile să meargă bine. Dar cum să meargă când mama poate este bătrână și nu mai are putere, uită, sau are serviciu?”.

În plus, „în momentul în care părăsesc spitalul, automat mulți nu își mai iau medicația și devin imprevizibili. Nu poți să îi lași nesupravegheați, să îi lași în societate, pentru că, fără tratament, pot fi imprevizibili.”

În spital, mai spune asistenta șefă, pacienții și-au format rutina de a lua tratamentul:„Mai întâmpinăm și noi greutăți cu pacienți care uneori refuză tratamentul, de exemplu când se schimbă culoarea și forma de prezentare a medicamentului, ei, care sunt obișnuiți cu vechea formă, au tendința de a refuza.”

Din cauză că au nevoie de îngrijire permanentă, „normal ar fi ca ei să fie în centre sociale, nu într-o secție de spital”, mai spune asistenta șefă.

România reduce numărul de locuri din centrele de asistență socială, printr-o lege asumată și în PNRR

Cu toate că numărul de locuri din centrele de asistență socială este mult mai mic decât necesarul, în anul 2023, România a adoptat o lege prin care își asumă „susținerea procesului de dezinstituționalizare a persoanelor adulte cu dizabilități.”

Legea, asumată în cadrul PNRR, prevede reducerea locurilor din centrele de asistență socială și reintegrarea persoanelor instituționalizate în familie, acolo unde acest lucru este posibil.

Legea a fost însă adoptată „fără să se facă niciun plan. S-a spus că aceste persoane se vor întoarce în familie, vor fi reprimite. Dar nu se întâmplă așa. Familia, odată ce a renunțat la ei, nu îi va primi înapoi. O parte dintre locurile din sistemul de protecție socială, oricum puține, au început să fie desființate pentru a se atinge ținta impusă de lege”, explică directorul de îngrijiri al spitalului din Drobeta Turnu Severin, în dialogul cu HotNews.

Pentru că sunt stimulate cu o sumă de bani, spune Elena Bololoi, o parte dintre familii i-au reprimit, pentru scurt timp. „Dar, deja, noi, ca spital, ne confruntăm cu faptul că familiile îi aduc înapoi, la Unitatea de Primiri Urgențe. Spun că nu pot să îi îngrijească acasă. Familiile spun că nu pot să facă față și că trebuie să îi ducă undeva. Așa ajung să se prezinte la Unitatea de Primiri Urgențe a spitalului, pentru că aceasta este breșa tuturor – ambulanțe, Poliție locală, Poliție, Jandarmerie, ISU etc.”

„Cu siguranță acești oameni se vor întoarce în spitale”

„Pe unii dintre ei reușim să îi convingem, pentru moment, să îi ia înapoi acasă. Dar cu siguranță acești oameni se vor întoarce în spitale. Acolo unde nu le este locul, din păcate. Pentru că locul acestor persoane este ori în familie, ori într-un centru unde să fie îngrijite ca persoane vârstnice.”

Pentru ca această lege să fie aplicată corect, fiecare localitate, oraș sau comună din România ar fi trebuit „să aibă pregătită partea de asistență socială și de asistență comunitară, în funcție de cazurile sociale pe care le au și de cazurile vulnerabile care vor deveni cazuri sociale, la un moment dat. Să aibă un plan pentru ele”, consideră Elena Bololoi.

„Dar nu se întâmplă acest lucru, nu există în acest moment. Nu există locuințe sociale, nu există capacitate de a îi sprijini în propriile locuințe. Nu există absolut nimic”, adaugă ea.

O internare în spital nu ar trebui să dureze mai mult de 365 de zile

Pentru spital, un pacient internat luni sau ani înseamnă, în primul rând, un pat ocupat și imposibilitatea de a prelua alți pacienți, care ar avea nevoie de acel pat.

„Locurile la noi sunt blocate, avem 38 de paturi, 38 de pacienți. Nu se internează nimic peste în secția de Psihiatrie Cronici. Să zicem că mai băgăm un pat undeva, nu avem unde. De-a lungul anilor, ne-am blocat. Se obține un loc liber aici doar prin deces”, admite asistenta șefă Ileana Moescu.

Asta chiar dacă, lângă secția de Psihiatrie Cronici despre care vorbește, spitalul are și o secție de Psihiatrie Acuți, unde sunt aduși constant pacienți cu ambulanțele. După ce sunt stabilizați în secția de Acuți, unii dintre ei ar avea nevoie să își continue tratamentul, pentru câteva săptămâni, în secția de Cronici. Cum toate locurile sunt însă ocupate, iar în Mehedinți nu mai există o a doua astfel de secție, pacienții ajung să fie trimiși în alte județe.

„Este o secție de cronici, ar trebui să rulăm mai mulți pacienți”, spune și Elena Bololoi, directoarea de îngrijiri. Conform normelor contractului pe care spitalele îl au cu Casa de Asigurări de Sănătate, internarea unui pacient poate dura maximum 365 de zile.

„Din ceva mic, devine ceva mare și cu presiune foarte mare pe actul medical”

Pentru spital, este „o situație de nerezolvat, în sensul că, în momentul în care vine o altă instituție în control, acestea sunt cazuri care nu ar trebui ținute atâta timp în spital”.

Spitalul are, în acest moment, numai în secția de Psihiatrie Cronici, 13 pacienți în cazul cărora durata de internare este de ordinul anilor.

Lor li se adaugă pacienții aduși cu ambulanțele la Unitatea de Primiri Urgențe a spitalului. Și unii dintre aceștia, care nu au familii sau pe care familiile spun că nu îi mai vor, ajung să rămână internați luni sau ani, iar spitalul face diverse „scamatorii”, mutându-i, periodic, dintr-o secție în alta.

„Despre multe dintre aceste cazuri,  asistența socială știe de la bun început, pentru că unii dintre ei ajung la spital chiar prin asistența socială. A fost o soluție de moment, iar atâta timp cât au avut un pat în spital, nimeni nu a mai căutat o soluție pentru a fi duși în centre și să se încerce să fie integrați”, spune Elena Bololoi.

„Dar nu este o rezolvare. Este o situație care se tot rostogolește. Din ceva mic, devine ceva mare și cu presiune foarte mare pe actul medical și pe sistemul medical”, adaugă directoarea de îngrijiri.

Două instituții nu au răspuns

Pe lângă Spitalul Județean din Drobeta Turnu Severin, HotNews a încercat să stea de vorbă și cu celelalte instituții care au atribuții în gestionarea cazurilor sociale și în cazul Irina Buta.

La Direcția de Asistență Socială (DGASPC) Mehedinți, conducerea a fost de acord să răspundă doar în scris. 

În răspuns se arată că toate centrele de asistență socială pentru persoane adulte cu dizabilități din județ au grad de ocupare de 100%. 

DGASPC Mehedinți admite că nu a preluat, în ultimii ani, în centrele sale rezidențiale nicio persoană externată de la Spitalul Județean sau de la vreun alt spital din județ. Situația, spune instituția, este determinată de Legea nr. 7/2023 privind susținerea procesului de dezinstituționalizare, dar și de lipsa de locuri din centre, lipsa documentelor de identitate sau a reprezentanților legali ai pacienților care să facă demersurile necesare.

Pentru că atât Spitalul Județean, cât și Direcția de Asistență Socială, se află în subordinea Consiliului Județean, HotNews a încercat să îl contacteze și pe Aladin Georgescu, președintele CJ Mehedinți începând din anul 2014 și anterior vicepreședinte al instituției. Aladin Georgescu nu a răspuns.

Inspectoratul Județean de Poliție Mehedinți, care încearcă de câțiva ani să îi stabilească identitatea „așa-zisei Irina Buta”, a promis că va reveni cu un răspuns despre această situație. Răspunsul nu a venit, până la momentul publicării articolului.