Retragerea trupelor din Guvern (de Dan Tapalaga)

Romania in prag de UE: seful statului isi acuza premierul de „puci“ si „atentat impotriva intereselor nationale“. Mai lipseste sa-l puna la zid si sa simuleze o executie. Degeaba. Tariceanu va zimbi ingaduitor stringind Constitutia la piept.

Traian Basescu si PD au epuizat, in crescendo, stocul de munitie verbala impotriva premierului. De acum, va fi aproape imposibil de justificat de ce accepta sa lucreze mai departe cu un guvern condus de un „pucist“, de un „iresponsabil“ si de un „atentator“ la interesele Romaniei.

La fel cum si partidul lui Boc se afla intr-o vizibila dificultate de logica elementara: daca lucrurile sint atit de grave, propunerea unilaterala a liberalilor de retragere a trupelor din Irak fiind, in opinia pedistilor, o grava lovitura aplicata credibilitatii Romaniei pe plan extern, atunci de ce merg mai departe pe mina premierului Tariceanu si nu ii solicita demisia? De ce mai colaboreaza

cu un guvern condus de un premier-tradator sau cu un premier-infractor, ca din retorica bombastica a lui Basescu se poate intelege orice. Daca aparentul conflict iremediabil presedinte-premier se ineaca in verboragie, tot degeaba.

Daca pedistii si Basescu isi vor vedea linistiti de treaba cu sentimentul ca si-au facut datoria ingrijorindu-se cit mai dramatic, ar putea fi acuzati ei insisi de colaborare cu „pucistul“ sau, mai aproape de termenii radicali utilizati de presedinte, de complicitate cu infractorul.

Tot ei ar putea raspunde insa ca n-au de ales. Ca legea fundamentala, Constitutia, il apara pe seful Guvernului de orice agresiune politica. Legea il cimenteaza pe Tariceanu in Guvern. Adevarul este ca, urmind procedurile constitutionale, premierul nu poate fi schimbat. Seful statului, care a emis propunerea de numire a lui Tariceanu, n-are nici o putere in privinta revocarii sale.

Inutil de precizat ca aberatia din legea fundamentala este produsul unor traume politice provocate de episodul Radu Vasile din 1999. La revizuirea Constitutiei din 2003, legiuitorii au ferecat functia de premier cu sapte lacate, astfel incit Nastase s-a baricadat cu succes in Guvern in vara lui 2004 in fata firavei tentative de debarcare planuita de Iliescu.

Ca si in cazul fostului premier PSD, cu care Tariceanu aduce tot mai mult, nu se pune problema demisiei de onoare.

Prin urmare, ce-i de facut? Ar fi cel putin trei variante, insa una singura i-ar putea ajuta pe Basescu si PD sa sara peste stacheta pe care singuri si-au ridicat-o foarte sus in ultimele zile. Solutia ar fi retragerea trupelor PD de pe frontul Guvernului, devenit un veritabil teatru de razboi, cu „tradatori“, „pucisti“ si „atentatori“.

Retragerea PD l-ar obliga pe Tariceanu fie sa colaboreze pe fata cu PSD in Parlament, ceea ce i-ar grabi sfirsitul politic, fie sa inteleaga ca se afla in pragul dezastrului si sa plece de bunavoie.

Invocarea „stabilitatii politice“ de dragul integrarii nu mai tine. Tariceanu insusi, avocatul incremenirii totale, a declansat o criza politica uriasa cu impact devastator in cancelariile occidentale. Ceva mai rau decit atit, cu greu poate fi imaginat. Daca nu se retrag acum din Guvern, pedistii vor deveni si ei „complicii pucistului“, ajutindu-l sa supravietuiasca.

Basescu declara, iata, ca nu mai poate fi solidar cu un guvern imobilizat in matricea administrativa mostenita de la Ceausescu si PSD. Intrebarea este cum se manifesta desolidarizarea sa si a partidului sau? Doar din vorbe, preferind sa-si construiasca abil imaginea schizofrena de opozitie aflata la putere? Trucuri ieftine.

Se pare ca Tariceanu insusi a inteles ca risca sa fie trintit declansind o criza, culmea, fortind schimbarea „ministrilor-tradatori“ Ungureanu si Vladescu. Prin urmare, s-a vazut silit sa-i ierte, desi ar fi fost obligat sa-i demita.

Celelalte doua variante – rasturnarea lui Tariceanu din interiorul PNL si alegerile anticipate – sint proiecte realizabile pe termen lung si cu rezultat incert. Tariceanu va fi sef in PNL cit timp va fi premier, or, se vede treaba ca din Guvern nu poate fi clintit.

Coagularea disidentilor intr-o „grupare alternativa“ in PNL, maratonul lui Stolojan prin filiale si demobilizarea unor ministri liberali sint actiuni insuficient de puternice pentru a determina masa critica necesara debarcarii rapide a lui Tariceanu.