Revolta "colectiva": ceea ce a mai ramas
În curând se va împlini un an de la tragedia de la “Colectiv” şi televiziunile de ştiri vor fi pus în scenă un elaborat şi ipocrit mecanism al comemorării. Oratorii se vor întrece în tirade găunoase ,iar timbrul general va fi unul de emoţie pioasă. Morţii vor fi prezenţi, în clipuri montate stângace şi întreaga ceremonie va sta sub semnul grabei legitime, de vreme ce campania electorală pentru alegerile parlamentare stă să înceapă. Ori spiritul iconoclast şi subversiv de acum un an nu poate fi decât o prezenţă inoportună în acest moment de inflamare demagogică.
Amnezia este una dintre maladiile cronice ale spiritului public de la noi şi eşecul istoric al românilor în tentativa lor de consolidare a unui stat cu adevărat transparent şi responsabil îşi are raţiunea în incapacitatea comunităţii civice de a-şi asuma şi apăra propriile libertăţi. Au existat clipe de emoţie, au existat clipe de solidarizare, au existat clipe în care vocea cetăţenilor a răsunat, distinct şi ameninţător, dar peste toate aceste instantanee de luciditate militantă s- aşternut tăcerea densă a resemnării, retragerii, înfrângerii, izolării. Este ca şi cum valul de energie politică s-ar izbi,neputincios, de temeliile unui edificiu statal pe care nu le poate sparge. Statul, dominator, tiranic şi impotent, continuă să domine o masă de supuşi. Cei care se opun sunt minoritatea de revoltaţi zănateci, cei care nutresc iluzia unui alt drum. Majoritatea, ea, optează pentru calmul continuităţii şi pentru captivitatea în pântecele acestui parazit monstruos care este statul român.
“Revolta colectivă” confirmă această inevitabilitate a eşecului civic. În cele din urmă, la aproape un an de atunci, România politică se înfăţişează mai stabilă ca niciodată în articulaţiile ei arogante. Vechiul şi noul USL este , atunci ca şi acum, majoritatea ce acţionează în camere spre a apăra privilegiile. Cât despre indiferenţa suverană cu care politicienii privesc pe cei care nu aparţin castei lor, ea a rămas aceeaşi. Între cei care stăpânesc şi cei care sunt stăpâniţi, graniţa este trasată la fel de puternic- linia de demarcaţie nu a fost afectată de seismul colectiv.
Triumful PSD şi al Gabrielei Firea la Bucureşti a fost unul dintre semnele memorabile ale îndepărtării de elanul care a dominat zilele din noiembrie 2015. Divizată, opoziţia faţă de USL a permis consolidarea unei hegemonii simbolice la nivelul capitalei. Proiectul primarului general este din ce în ce mai vizibil- el anticipează ceea ce PSD şi ALDE pot impune, o dată cu alegerile din decembrie. Populismul PSD se alimentează din marasmul ce pare imposibil de înlăturat. Resemnarea şi complicitatea sunt aliaţii formidabili şi tenaci ai acestei restauraţii.
Revolta colectivă a cuprins, în energia ei contestară,nucleul unui proiect de ţară. Înainte de orice comisie prezidenţială, ea a cerut eliminarea barierei de privilegii şi de corupţie de care se înconjoară statul român. Revolta colectivă s-a organizat în jurul acestui sentiment legitim al dezgustului. Întreaga ei filosofie politică putea fi rezumată într-un singur deziderat: aplicarea domniei legii. Egalitatea constituţională efectivă ar fi însemnat acea autentică şi definitivă ruptură capabilă să elimine fundamentele inegalităţii juridice pe care se sprijină România politică.
“Revolta colectivă” lasă în urma ei amintirea unui moment în care o parte dintre noi am crezut că România inerţiei şi a complicităţilor nu este destinată să dureze o veşnicie. A fost acela un anotimp al speranţelor, hrănit de crima atroce a unui stat impotent şi indolent. Şi,ca de atâtea ori, speranţelor,naive, le-a urmat recăderea în toropirea amorală a vieţii noastre publice.
INTERVIURILE HotNews.ro