«Rocadă», «comasare», «austeritate». Iohannis în criză de soluții

Președintele Iohannis are cel puțin o calitate esențială în politică: răbdarea. Nu degeaba grădinăritul e principalul lui hobby. Criticii săi au confundat cu lenea non-acțiunea și non-comunicarea domniei sale (de altfel, a vorbi pentru un om politic înseamnă a acționa).

L-au făcut « ficus », când de fapt Klaus Iohannis aștepta sezonul potrivit. Tăcerea și așteptarea s-au dovedit strategii politice reușite, de vreme ce va cumula zece ani în poziția de șef al statului român. Sfârșitul însă se anunță delicat. Nu numai pentru că așa a fost și pentru predecesorii săi. Ci și pentru că așteptarea nu mai ajută la nimic atunci când diverse valuri vin peste tine. Are soluții președintele pentru anul electoral ce vine, pentru problemele social-economice, pentru soarta partidului său, pentru a ieși onorabil din funcție?

Principala problemă a actualului moment politic, inedit prin perspectiva unei posibile « rocade », vine din conjunctura între apropierea intrării în anul electoral și semnele unei fragilități economice și a finanțelor publice. Ca și războiul din zonă, această situație îl incită pe președintele Iohannis nu doar să-și dorească continuarea actualei coaliții, ci și să numească, a câta oară, un nou premier de la PSD. Ca în cazul contractului politic PNL-PSD, și aici situația ar fi inedită. Există precedente în numirile făcute de Traian Băsescu (pe Ponta de două ori) și Klaus Iohannis însuși (Grindeanu, Tudose, Dăncilă), dar de fiecare dată era o situație de coabitare. Acum președintele Iohannis speră să păstreze un control iluzoriu prin miniștrii PNL, dar de facto transferă puterea executivă către PSD.

Riscurile economico-finaciare, deci și cele ale adâncirii crizei sociale, pot explica dorința de a transfera cartoful guvernării, care poate deveni foarte fierbinte. Dar și riscurile politice sunt considerabile. Asta explică de ce PNL și-ar dori un pact care să-i asigure continuarea coaliției după 2024. Pe fond, PNL este într-o situație în care varianta pe care o urmărește acum, a acestui pact cu PSD, chiar dacă îi permite păstrarea unor poziții pe termen scurt, îl condamnă definitiv la irelevanță politică. Din, iată, efemer lider al zonei anti-PSD, devine o anexă a acestuia. Nici electoratul, până la urmă nici PSD-ul, nu-i mai vor vedea rolul în teatrul nostru politic. Pariază totuși liberalii pe un viitor în care această perspectivă a totalei irelevanțe să fie foarte îndepărtat? Sau Iohannis este cel care nu are soluții pentru PNL, făcând totuși promisiuni deșarte pentru a mai câștiga timp? Acest timp ar duce coaliția guvernamentală până la finalul mandatelor sale, apoi potopul?

Emil Constantinescu a contribuit semnificativ la dispariția PNȚCD-ului fără de care nu ajungea președinte, Traian Băsescu a rupt PDL-ul pe când era încă în funcție, azi e foarte probabil ca Iohannis să sacrifice PNL. Dar nu o face din capriciu, ci pentru că în actuala conjunctură soluția salvării PNL nu se află la Cotroceni.

Din spectacolul politicii românești reiese, poate mai clar ca niciodată, măsura în care perspectiva alegerilor induce o formă de panică în rândul principalelor partide. La antipozii unor cavaleri care merg la un turnir electoral, oamenii noștri politici, mai ales cei de la putere, caută cu înfrigurare diverse artificii pentru a goli momentul electoral de conținut democratic. Se pregătesc schimbări de legi, de calendar electoral, se rediscută modalitățile de finanțare a partidelor, se reîmpart influențele mediatice etc. Totul nu atât « pentru victorie », cât pentru a perpetua o situație în care fiecare își prelungește rentele, fără însă a avea o responsabilitate clară. Nu prea știm cine ia deciziile, de ce, câteodată nu știm nici ce decizii sunt luate. Faimosul interviu al ministrului de externe la BBC nu a fost un dezastru, așa cum s-a spus, ci un moment al adevărului: România nu e democratică pentru că nu e nimeni care asumă cu adevărat responsabilitatea deciziilor luate, responsabilitatea guvernării. Această fugă de responsabilitate e sistemică, asta se vede de la tăcerile dese ale șefului statului, la incapacitatea retorică a primului-ministru, trecând prin multitudinea de miniștrii fără însușiri, deci fără reputație sau altă ambiție politică decât aceea de a rămâne și în următorul Executiv. Aceeași logică poate fi dedusă și din suprarealista sarabandă a numirii oamenilor (ne)potriviți în locurile (ne)potrivite. Se vorbește despre politizarea diverselor funcții, de fapt aceste funcții prin lege presupun o responsabilitate politică, dacă însă sunt trimiși oameni maxim incompetenți de către partide, care oricum nu au politici clare pe domeniile respective, asistăm de fapt la o depolitizare prin incompetență.

Se va spune că nu este un fenomen nou, totuși e o realitate cumulativă care agravează capacitatea instituțională de a reacționa, mai ales atunci când la orizont apare o criză economică. În plus, sociologia partidelor s-a schimbat, « teritoriul » ocupă un loc din ce în ce mai mare în aceste numiri, pentru că rolul său în campanii electorale a crescut o dată cu scăderea ratei de participare la alegeri. Centrul a rămas în diverse domenii predominant, dar atunci nu sunt numiți atât oameni de partid, cât cei din fosta tehnocrație « de partid și de stat », care azi e arondată formal sau informal diverselor servicii « de informații » (informații secrete, desigur). Competența vine astfel din afara sferei politicului, șeful statului devenind deci dependent de soluții, politice sau de guvernare, care vin dintr-o zonă care nu va avea de ce să-l servească spre sfârșitul celor două mandate.

În acest context, degradarea perspectivelor economice, care s-a văzut în raportul FMI și nu numai, a readus în spațiul public o serie de expresii (austeritate, gaură în buget, tăieri de cheltuieli, înghețarea angajărilor la stat) care echivalează cu tot atâția nori negri care pot schimba calculele actorilor politici. Culmea este că aceste expresii au apărut inclusiv în discursurile lui Klaus Iohannis și Nicolae Ciucă, aceștia pare că au fost nevoiți să iasă din amorțire, dar lipsa lor de exercițiu oratoric a dus la intervenții care ar trebui să crească îngrijorarea publică.

Discursul premierului de la începutul ședinței de guvern din 20 aprilie arată că lucrurile par să se agraveze, « nu vorbim de măsuri de austeritate », dar deja folosirea cuvântului este semnificativă, cu atât mai mult cu cât, pentru Premierul-președinte PNL:
« Pe măsuri de cumpătare, cred că se poate discuta. Aș vrea să spun din capul locului că aceste măsuri nu vor viza afectare anvelopei salariale, investițiile și nu vor fi introduse taxe și impozite noi (…) Am luat decizia ca la nivelul Guvernului să identificăm acele măsuri fiscale prin care să chibzuim mai bine cheltuielile (…) Toate aceste măsuri au survenit din momentul în care la finalul primului trimestru am constat că există un deficit în colectare. Deficitul aparține preponderent marilor contribuabili. Fac un apel public să își plătească datoriile către stat și, în același timp, dau sarcină instituțiilor statului să facă în așa fel încât să își îndeplinească sarcinile de serviciu și să asigure colectarea acestor venituri ».

Nu este acesta mai degrabă un discurs al neputinței în fața unei situații serioase? E îndoielnic ca cineva să se bazeze pe promisiunile sau amenințările unui prim-ministru a cărui plecare e deja anunțată. În plus, tot ce spune că « nu va face », e semnificativ numai pentru tipul de soluții pe care le are Guvernul la dispoziție. Nu știm ce va face succesorul său. Dar în aceste condiții, PSD se mai mai aruncă către guvernare?

Gravitatea situației e demonstrată și de faptul că Nicolae Ciucă a ținut să găsească vinovați, pe fond să fugă de responsabilitate, am văzut că de vină ar fi « marii contribuabili » și « fiscul », de altfel Iohannis declarase și el pe 13 aprilie: « Fiscul trebuie să se miște un pic mai bine, dar trebuie corectat și pe partea de cheltuieli. Asta înseamnă că la anumite capitole banii trebuie folosiți mai judicios ».

Declarațiile cuplului Iohannis-Ciucă sunt departe de a asigura pe cineva că situația e sub control, un alt exemplu e afirmația președintelui că:

« Ideea mea și a Coaliției nu este să băgăm România în vreun scenariu de austeritate. S-a dovedit când am avut criza bancară 2008, 2009, 2010 că austeritatea nu este o soluție și sper să rețină bine toți politicienii și cvasi-politicienii. Austeritatea nu este o soluție ».

Să readuci spectrul crizei din 2008-2009, resimțită social în România mai ales din 2010, nu e un semn de înțelepciune, mai ales când spui ce soluții sunt proaste, dar nu spui ce soluții sunt bune:

« Și ca s-o spun foarte clar, să înțeleagă toată lumea, atâta vreme cât voi avea un cuvânt de spus și cred că voi mai avea un cuvânt de spus, nu vor exista tăieri de salarii. Deci, repet, nu vor exista tăieri de salarii. Sunt complet împotriva unor tăieri alandala (…) Eu îmi doresc și asta le-am transmis celor din Coaliție, îmi doresc un plan judicios, făcut cu cap. Adică tăiem de acolo unde se poate tăia fără a pune ceva în dificultate ».

De fapt, tăierile de salarii (și de pensii) au loc în fiecare zi, inflația a tăiat din puterea de cumpărare în mod semnificativ. Iar inflația va mai rămâne ceva timp în jurul a zece procente.

Creșterea economică de care a vorbit șeful statului în mai multe ocazii e o proiecție care se poate dovedi eronată, pe când problemele sociale sunt o realitate care va avea consecințe politice.

Lipsei de soluții de la nivelul puterii nu-i răspunde o retorică care să dovedească adecvare la nivelul opoziției, AUR rămâne în retorica populistă clasică, dar până și USR-ul se pierde in formule facile, una dintre ele e cea folosită chiar de președintele acestui partid: « Realitatea este că avem cel mai scump Paște din ultimii 20 de ani. Poate dacă președintele s-ar mai da jos din avioanele de lux și ar face piața ar înțelege ce trăiesc românii ». USR nu va putea propune o alternativă credibilă la actuala putere dacă va utiliza astfel de formule de tipul « cel mai scump Paște din ultimii 20 de ani », care nu numai că nu au nici o noimă economică, dar și arată nevoia de a ascunde în spatele unor sloganuri refuzul de a asuma, măcar retoric, soluții articulate.Citeste continuarea articolului pe Contributors.ro