Romania are bani. Azi, ne luam masina.

Am ajuns la concluzia căRomânia are bani. Bani mulţi, pe care îi face cadou românilor din când în când. Am identificat câteva mecanisme de făcut ceva bani în mod cinstit şi nu mă pot abţine să nu împărtăşesc reţeta succesului. Azi descriu procedeul prin care poţi primi bani dacă îţi iei o maşină:

Mecanism: Se cumpără o maşină la mâna a doua dintr-o ţară a Uniunii Europene. Se plăteşte taxa pe poluare, atunci când se înmatriculează maşina pentru prima dată în România. Apoi se dă în judecată statul român pentru a restitui acea taxă de poluare. Procesul judiciar durează câteva luni. Dar, la final, taxa plătită se restituie. Şi, odată cu ea, şi dobânda pentru suma încasată de stat pe nedrept. Mai mult, cum cel ce pierde un proces datorează şi cheltuieli de judecată părţii care a câştigat, şoferii primesc şi taxa de timbru achitată pentru declanşarea procesului, şi onorariul avocatului pe care l-au angajat.

Şanse de câştig: 99,99%. Vestea bună este mai ales pentru cei care şi-au cumpărat maşini de la 1 ian. 2007 încoace (data aderării României la UE) şi încă nu au deschis procesul: se pare că de multe ori dobânda, adunată de atâţia ani, depăşeşte ca nivel taxa plătită pentru maşină. Astfel că, cei care au dat statului bani şi-i iau acum înapoi într-o sumă mai mare decât dacă, în plină criză economico-financiară, ar fi pus aceşti bani la bancă.

De ce se întâmplă astea?!

Pentru că mai întâi nişte funcţionari de la finanţe, mediu şi transporturi (era să spun „specialişti” dar m-am oprit la timp) au găsit o sursă de încasat bani de la populaţie, modificând acum 5 ani Codul fiscal (apropo, articolele din acest cod s-au modificat până acum de cincimii de ori!!!!) şi inventând „taxa specială de primă înmatriculare” dar numai pentru maşinile aduse din afara României.

După ce au fost pronunţate primele hotărâri din România care au atras atenţia că UE interzice discriminarea în materie de taxe pe produsele provenind din comunitatea europeană, a apărut OUG 50/2008 care inventează o nouă taxă, numită „taxă pe poluare”. Pentru marea majoritatea a judecătorilor era evident că era vorba de aceeaşi veche taxă specială de primă înmatriculare purtând acum o altă denumire. Nu şi pentru Ministerul Justiţiei, organismul care dă avizul de legalitate pentru proiectele de acte normative ale Guvernului: astfel, ministrul justiţiei are obligaţia de a aviza negativ sau cu observaţii proiectele care încalcă Constituţia sau contravin reglementărilor internaţionale sau naţionale. Ceea ce ministrul justiţiei nu a văzut este nu numai că această taxă era contrară reglementărilor UE, obligatorii de aplicat în România, ci şi că urma să se aplice retroactiv. Astfel, PUG 50 spunea că banii plătiţi anterior cu titlu de taxă specială rămân încasaţi în contul taxei pe poluare, iar eventuala diferenţă se restituie – cu alte cuvinte, ministerul care în România trebuie să vegheze la constituţionalitatea şi legalitatea proiectelor de acte normative a dat aviz pozitiv unui act normativ care urma să se aplice retroactiv, contrar celui mai banal articol din Constituţia României care e cunoscut până şi de cei ce nu sunt studenţi la Drept. Evident, judecătorii nu au putut aplica această aberaţie şi au dispus restituirea banilor plătiţi deja, chiar dacă între timp apăruse un alt act normativ.

Unele instanţe au început să sesizeze Curtea de la Luxembourg pentru a interpreta oficial Tratatul UE şi să ne spună dacă e permis să ai o taxă pentru produse importate din UE care avantajează consumul de produse interne. Ministerele au anticipat că lucrurile le sunt defavorabile, astfel că au modificat de vreo trei ori această ordonanţă. De fiecare dată cu acordul Ministerului Justiţiei, care joacă rolul unui adevărat consilier juridic al Guvernului. Numai că inevitabilul s-a produs în 2011 şi au început să curgă deciziile de la Curtea UE. Toate în defavoarea statului român. De atunci, nici un judecător nu s-a mai îndoit, iar procesele pierdute de stat au atins cota de 100%.

Pentru a ascunde aparenţele, pârâtul în aceste procese se opune admiterii acţiunii şi exercită cale de atac în toate dosarele, din dorinţa de a întârzia restituirea banilor. Mai mult, în ianuarie 2012 au fost emise şi nişte norme prin care, intr-un articol ce se vrea aproape de neobservat, se spune că toate cheltuielile de judecata se suportă din taxa ilegală încasată. Evident, o aberaţie juridică cât casa.

Ce învăţăm din toate astea? Asta ne spune ce „buni” specialişti avem în ţară şi cum legalitatea Ministerului Justiţiei e alta decât cea stabilită de instanţe sau prevăzută în reglementările internaţionale. Ne mai spune cum oamenii atenţi pot face un ban cinstit, investind unde trebuie. Ne mai spune cum are grijă statul român să îşi acopere incompetenţa cu acte normative, în cascadă. Şi, evident, nimeni nu răspunde pentru nimic.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro