Rusia lui Putin, o țară cu spatele la viitor
„…Russia is a top-down country. Any meaningful attempts for democratisation or liberalisation have always started from above and then made use of pressure from below. (…) Likewise, to truly unlock his potential as policymaker (not jus a regime-breaker), Alexey Navalny might need a change in the Kremlin that comes from inside the system.”
Kadri Liik, „The invisible battle for Russia’s future”[1]
Iarăși Rusia? Iarăși Putin? Alte subiecte nu găsim? Mă tem că, din punct de vedere geopolitic, nu doar România, ci Europa întreagă nu are de ales și trebuie să mențină subiectul „Rusia lui Putin” în fruntea agendei oricărei discuții serioase despre viitor. Pentru simplul motiv că regimul Putin a transformat Rusia într-o țară cu spatele la viitor, pe care o hrănește exclusiv din izvoarele utopiilor panslaviste și sovietice.
Și cum orice utopie care ajunge o ideologie, pe care mai apoi se bazează zeci de ani la rândul o guvernare, nu poate să nu-și arate plenar la un moment dat măsura decuplării de realitate, nu ar trebui să ne fie de mirare că Putin – ca orice tiran autoritar – a decis că trebuie să reconcilieze situația adaptând cu ajutorul puterii statului realitatea din Rusia de astăzi la propria sa viziune. Simplu.
Doar că în dinamica lumii în care trăim nimic nu este simplu. Schimbarea realității necesită o intensă și permanentă propagandă, un efort uriaș de saturare a tuturor canalelor de comunicare care au influență asupra cetățeanului rus, fabricarea unor campanii eroice (inclusiv armate) de „rezistență patriotică împotriva Occidentului fascist” și, nu în cele din urmă, arestarea nu doar a opozanților politici interni, ci și a oricărui cetățean care îndrăznește să observe că împăratul este gol.
Vladimir Putin, omul educat la școala pretorienilor sovietici (și aici trebuie să subliniem diferența fundamentală dintre el și alți lideri autoritari, cum ar fi Xi Jinping sau Tayyip Erdogan, educați și îndoctrinați ca activiști politici, nu ca soldați), este cheia întregului construct pe care lumea îl vede atunci când privește spre Rusia.
Din acest punct de vedere este important de reținut că Putin, atunci când se confruntă cu o opoziție, își cataloghează opozanții încadrându-i în două clase: (i) trădători, dacă sunt oponenți interni de orice fel (rivali politici, presă liberă sau simpli cetățeni care-și exprimă public dezacordul) și (ii) inamici, eventual fasciști, dacă sunt actori statali care critică politica externă agresivă a Rusiei.
OMNIPREZENTA TRĂDARE
Cum arată Rusia în visul distopic al lui Putin? Probabil ca în butada lui Henri Coandă[2], o țară de barcagii preocupați exclusiv de vâslele lor, stând cu spatele la viitor, pentru că singurul care privește spre viitor (are acest privilegiu) este cârmaciul.
Vladimir Putin este crescut, educat și a avut un viitor care, iată, l-a propulsat în fruntea Federației Ruse, numai și numai datorită sistemului de spionaj sovietic. Acesta este mediul în care s-a format și căruia îi este complet tributar, indiferent dacă este conștient sau nu, ori dacă cei care sunt nevoiți să interacționeze cu el încearcă să-l privească într-o altă lumină.
Putin nu este un politician, ci o armă de luptă care a ajuns pe cea mai înaltă poziție din stat, deși a fost pregătit de fapt să fie la dispoziția politicienilor sovietici, membri ai biroului politic al partidului comunist care conducea Uniunea Sovietică. Și ca orice armă necontrolată de nimeni, se poate declanșa fără veste, producând în jurul său un potop de victime.
În martie ac. o știre care acredita existența unei liste cu șase persoane care ar urma să fie asasinate, ce ar fi fost întocmită de însuși Putin, ținea capul de afiș al presei internaționale[4]. Pe listă s-ar regăsi opozanți ruși cunoscuți, refugiați în Regatul Unit, și anume Vladimir Ashurkov, Mihail Khordorkovsky, Evgeny Chichvarkin și Boris Karpichov, dar și omul de afaceri Bill Browder sau fostul ofițer de britanic de spionaj, Christopher Steele.
Poate că lista este (sau nu) o fantezie, însă acțiuni recente derulate de ofițeri GRU (spionajul militar rusesc) inclusiv pe teritoriul britanic[5] ne arată că astfel de politici nu sunt în niciun caz străine de Kremlin, care nu se împacă tocmai bine cu opoziția.
Pentru cine nu-și mai aduce aminte, acum mai bine de șase ani, în februarie 2015, Boris Nemțov, unul din liderii opoziției și mare critic al președintelui Putin era asasinat din spate cu focuri de armă lângă Kremlin.
Anul trecut Navalny era otrăvit pe un aeroport din Siberia cu celebra substanță neurotoxică cu întrebuințare militară „noviciok”, la fel ca Serghei și Iulia Skripal, reușind cu dificultate să se recupereze într-un spital din Germania, doar pentru a fi din nou întemnițat la reîntoarcerea în patrie.
Nu doar opoziția politică îl supără pe Putin. Pe lista sa de „trădători de patrie” se regăsesc permanent jurnaliștii sau artiștii care au alte opinii despre viața din Rusia, prezentă și viitoare, decât puterea. O listă scurtă cu astfel de „opozanți” ai regimului ar putea fi:
(i) Ivan Golunov, arestat în anul 2019 sub pretextul că ar fi deținut droguri. În susținerea sa a fost spontan generată o amplă mișcare de protest și autoritățile au renunțat la acuzații, l-au eliberat pe jurnalist și, în final, i-au trimis în judecată pe polițiștii care l-au arestat, pentru fabricarea de probe.
(ii) Ivan Safronov, fiul fostului jurnalist de la Komersant Ivan Ivanovici Safronov[6], este arestat în anul 2020, sub acuzația de trădare prin transmiterea de secrete de stat unei puteri străine. Tânărul Safronov renunțase la profesia de jurnalist și era angajat al companiei de stat Roscosmos. În opinia agenților FSB, conform dosarului în care era urmărit, Ivan Safronov a transmis informații secrete despre armata rusă spionajului ceh.
(iii) Elena Cernenko, jurnalistă la Komersant, colegă cu Ivan Safronov la Komersant, în fața arestării fostului său coleg a decis pe loc că trebuie să protesteze public împotriva a ceea ce a considerat un abuz flagrant. A fost reținută de FSB, interogată și adusă în fața unui judecător pentru acțiunea sa.
(iv) Kirill Serebryannikov (sau Serebrennikov), directorul artistic al Centrului Gogol din Moscova, născut din tată evreu și mamă ucraineancă, este arestat în 2017 sub acuzația de deturnare de fonduri. Desigur, a contat poziția sa critică față de regim, pe care nu a ezitat să o exprime public după anexarea peninsulei Crimeea.
Ar trebui să remarcăm că, totuși, Serebryannikov a avut ceva mai mult noroc decât actorul Alexei Devotcenko, de asemenea un opozant al lui Putin, găsit decedat în condiții suspecte în apartamentul său în anul 2014[7].
Din anul 2012 în Rusia este în vigoare legea „agenților străini”, prin care statul rus și-a oferit pârghiile legale pentru a eticheta organizațiile neguvernamentale (inclusiv cele care au ca obiect de activitate apărarea drepturilor omului) și mass-media, despre care consideră că sunt finanțate cu fonduri externe, drept „agenți străini”.[8]
Concret, legea impune organizațiilor care primesc fonduri străine să eticheteze conținutul materialelor pe care le fac publice în Rusia ca fiind produse de un „agent străin”. Textul marcajului obligatoriu are 24 de cuvinte și trebuie să fie de două ori mai mare decât dimensiunea fontului utilizat pentru titlul articolului. Pentru materialele video, textul trebuie să ocupe cel puțin 20% din ecran și să fie afișat cel puțin 15 secunde.
Sugestia pe care autoritățile o fac astfel cititorilor este că cei care lucrează pentru organizațiile finanțate cu fonduri externe și publică diverse materiale informative care, de cele mai multe ori, nu sunt pe placul regimului Putin, sunt de fapt „trădători”. S-a creat și o agenție a statului, Roskomnadzor[9], care după criterii ce doar în Rusia pot fi clamate ca obiective impune sancțiuni respectivilor „agenți străini”.
În 19 septembrie în Rusia vor avea loc alegeri pentru Duma de Stat și Putin nu vrea să riște nimic, orice câștig, fie el simbolic pe care l-ar obține opoziția democrată i se pare de neacceptat; motiv pentru care ultimele sale mesaje au fost impregnate de avertismente și promisiuni care trădează angoasele liderului atotputernic dominat de paranoia conspirațiilor care urmăresc să-i răpească puterea.
În discursul său despre starea națiunii din aprilie ac., Vladimir Putin a ținut mai întâi să formuleze avertismente și amenințări, adresându-se atât Occidentului „fascist”, cât și „trădătorilor” interni, trasând linii roșii generice, dar pe care după bunul său plac le poate oricând considera „încălcate”, fiind, deci, îndreptăți la măsuri dure de răspuns[10].
Apoi a găsit cu cale să pună pe masa națiunii câteva promisiuni electorale, pe fondul recunoașterii voalate a faptului că nivelul bunăstării a scăzut serios, deși încă „este mai bine decât pe vremea Uniunii Sovietice”: nu sunt rafturile goale ca atunci, doar că prețurile tuturor produselor de bază au crescut foarte mult.[11] Desigur, impasul a fost pus pe seama pandemiei și a inamicalității Occidentului, însă, i-a asigurat Putin pe concetățenii săi, guvernul se preocupă ca ajutoarele să ajungă la populație în această vară, pentru ca toamna electorală să fie liniștită.
CUM AR PUTEA ARĂTA NOUA RUSIE
Niciun tiran, niciodată, nu a putut împiedica sfârșitul implacabil al destinului său. Probabil nici Putin nu va reuși să o facă. Este imposibil să provoci viitorul la scara la care o face Vladimir și să nu ajungi să te confrunți violent cu el pe nepusă masă; tot atât de imposibil și de imprudent ca și atunci când consideri că poți stăpâni curgerea timpului.
Privind din afară, dinspre vestul Federației Ruse, pare că principalul adversar politic intern al lui Vladimir Putin la acest moment este Alexei Navalny și a sa Fundație pentru Combaterea Corupției – FBK[12]. Și pe bună dreptate, Navalny este un opozant curajos și consecvent, care a rezistat arestărilor și încarcerărilor repetate și tentativei recente de otrăvire.
Doar că, așa cum atrage atenția și publicista estonă Kadri Liik[13], Alexei Navalny este perceput la el acasă ca un democrat liberal, de formație occidentală, prin urmare nu neapărat tipul de politician pe care rușii l-ar vota pentru a conduce țara. Probabil că acesta este și unul din motivele pentru care aderența sa este limitată la marea masă a celor care sunt nemulțumiți de autoritarismul și politicile țarului Vladimir.
„Admiratorii democrației din perioada sovietică nu cunoșteau Occidentul, dar îl admirau necondiționat. Promotorii de astăzi ai democrației sunt exact opusul – ei cunosc bine Occidentul, dar nu-l văd cu ochi buni. Nevoia lor de astăzi, care-i îndeamnă să ceară respectarea regulilor și a standardelor, nu este înrădăcinată în admirația pentru modelele occidentale, ci în realitatea lor imediată. Iar agenții democratizării astăzi nu mai provin din mediul intelectualității, ci din clasa profesioniștilor sau a antreprenorilor”, afirmă Kadri Liik.
Cu alte cuvinte, explică jurnalista estonă, în societatea rusă se consolidează o pătură influentă de cetățeni care își doresc ca în societate să existe reguli, standarde etice care să fie respectate și să domnească legea, nu bunul plac și arbitrarul. Ei sunt noii democrați ai Rusiei, din acest mediu se ridică opoziția la regimul lui Putin cu cele mai mari șanse de a fi acceptată ca alternativă de marea masă a populației, doar că această opoziție nu este în niciun caz una de esență liberală.
„Va fi oarecum diferit: democrația originală rusească nu ia Occidentul necondiționat ca model. Prin urmare Occidentul ar trebui să renunțe la ideea (devenită o supoziție implicită) de a vedea Rusia dând ceasul înapoi în 1991 și luând-o de la capăt, cu liderii democrați potriviți la conducere. Ar trebui să înceteze să folosească expresii de tipul ‘pro-occidental’, ‘democrat’ și ‘liberal’ ca sinonime în contextul rusesc, pentru că nu toți democrații ruși sunt și liberali, iar nu toți liberalii și democrații sunt neapărat și pro-occidentali” subliniază Kadri Liik.
Dacă ar fi să căutăm personaje emblematice pentru tipul de „democrat rus” care poate inspira o opoziție credibilă și masivă împotriva oligarhiei Putin, probabil Grigory Yavlinsky – pe care îl putem considera un tehnocrat și Konstantin Bogomolov – artist și intelectual ar fi personajele potrivite.
Yavlinsky a fost tânăra speranță tehnocrată a tranziției, profesionistul care a propus programele de tranziție economică („Programul celor 500 de zile”) atât lui Mihail Gorbaciov, cât și lui Boris Elțîn, personajul care, în perioada în care i-a fost adversar politic lui Elțîn, părea să aibă șanse să-i succeadă la președinție, doar că în cele din urmă s-a nimerit să fie Putin.
Grigory Yavlinsky a fost sistematic prezent pe prima scenă politică, dar tipul de opoziție pe care i-a făcut-o lui Putin pare să fi fost acceptată de acesta din urmă, pentru că a fost simplu de contracarat. Yavlinsky i-a fost consilier lui Boris Nemțov, pe vremea când acesta din urmă era încă guvernatorul regiunii Ninji Novgorod, și i-a furnizat de asemenea un program economic, doar că drumurile li s-au despărțit atunci când Nemțov s-a alăturat echipei lui Elțîn.
Ca lider al formațiunii Yabloko, Grigory Yavlinsky a candidat la alegerile prezidențiale în anul 2018 (cu un rezultat foarte slab, 0,8%) și a încercat să o facă și în anul 2012, când a primit și sprijinul lui Mihail Gorbaciov, doar că atunci candidatura i-a fost respinsă, sub motivul invalidării a circa 20% din lista de se prezentat-o autorității electorale.
Yavlinsky a criticat permanent tendința agresivă a Rusiei în relațiile internaționale sau în raport cu fostele ori actualele republici ruse, condamnând campaniile militare din Cecenia, Osetia, Ucraina sau Siria. El nu este un critic al Occidentului, pentru că a considerat mereu că Rusia este o putere europeană; dar nici nu a acceptat ideea că modelul liberal ar fi potrivit pentru democrația rusă.
Konstantin Bogomolov, poet, regizor, „copilul teribil al teatrului rusesc”, cum a fost numit, este considerat un radical. Susținător al lui Serghei Sobianin, actualul primar al Moscovei, participant la protestele din 2011-2013, a ajuns între timp să critice protestele permanente ale opoziției considerată pro-occidentală.
În februarie 2021 a publicat în Novaia Gazeta manifestul „Răpirea Europei 2.0”[14], cu un text critic la adresa Occidentului. În opinia sa, Occidentul și-a pierdut busola, este în plină criză etică, motiv pentru care Rusia trebuie neapărat să renunțe la a mai lua ca reper valorile democrațiilor europene actuale.
În schimb, Bogomolv pledează pentru construcția unei drepte politice ruse, alta decât cea naționalistă-ortodoxă, care să pună în valoare complexele valori ale națiunii ruse. De fapt Bogomolov ar vrea ca nu doar Rusia, ci întreaga Europă să se întoarcă cumva la valorile tradiționale impuse de iluminism, la „secolul de aur”, unica perioadă istorică în care Rusia a fost acasă în Europa.
IMPOSIBILA SCHIMBARE, PROBABILUL COLAPS
Atât timp cât totul depinde de deciziile lui Putin și a cercului său de la Kremlin, Rusia nu se va schimba, oricât de dificilă ar deveni viața cetățeanului rus obișnuit, pentru că opoziția politică este ideologic fragmentată și nu contează. Această realitate pare paradoxală, dar nu este deloc neobișnuită pentru o țară ca Rusia; așadar extrapolând pentru viitor, colapsul se anunță a fi mai probabil decât abordarea unui curs politic asumat de revenire la o societate deschisă și domnia legii, fie și într-un mod original rusesc.
Aceasta poate fi o veste proastă pentru Occident, în aceeași măsură în care este o veste neplăcută și pentru pătura politic conștientă de nevoia schimbării din societatea rusă, așa cum am trecut-o în revistă mai sus. Colapsul regimului Putin va marca diferențe serioase față de colapsul Uniunii Sovietice și poate elibera energii distructive pe care acum nici nu le imaginăm.
INTERVIURILE HotNews.ro