schengenul glumă, civilizația spumă

Vrem/nu vrem, oamenii se orientează și decid nu doar după legi, principii teoretice, acte administrative, implementări tehnice, politici declarate. Frecvent, uneori radical: după percepții afective, experiențe subiective sau empirice, mentalități pironite, aprehensiuni, zvonuri. Așa cum, zice-se, „o fotografie face cât o mie de cuvinte” (și nu-i negreșit drept, căci instantaneul nu spune nimic despre cauze, nici despre consecințe), o întâmplare-două, inclusiv ținând de excepții, pot dărâma convingerile și speranțele multora preț de ani, decenii, secoli. În viață contează și impresiile, nu doar vorbele; prejudecățile și fobiile, nu doar morala, legea sau faptele. Iar lipsa perfectei concordanțe între reguli și aplicații, între instituții și gesturi, între măsuri impuse mecanic și rezonanțe sensibile, reușește să compromită în adâncul conștiințelor fundamentul numit încredere, toleranță, omenie.

Neavând nimic a face cu analizele și discursurile tehnice și politice, nici cu expertizele obiective (cele care pot delegitima și chiar acuza interesele, pretextele și abuzul neacceptării României în „cercul superior” al statelor EU), aici atrag atenția asupra unui imponderabil – fie el, ori doar pe moment să-i zicem – afectiv. Și-anume diferența de reactivitate emotivă, de atitudine și temperament, de mentalitate sinceră, de (în ultimă instanță) filozofie de viață reală. Aspecte delicate, mai mult sau mai puțin inefabile, ascunse, incomunicabile, care fac totuși ca țărișoara asta să se bucure, din partea unora/altora, de-un deficit de simpatie.

Așadar mă refer la lucruri mai puțin sistematizate și studiate printre români, mai ales că țin de analize și științe încă afectate de protecționisme, idealizări și ideologii puse pe supracompensare și pe emfază ori manipulare populistă. Oricum, există destui intelectuali care subliniază mereu, când îngroșat, când minimal, diferențele ori chiar discrepanțele civilizaționale care, persistând, divid estul și vestul european. Iar în nișa aceasta a cunoașterii/recunoașterii ar trebui revăzută și povestea frânelor trase de unii și-alții în fața visului românesc de „a fi tratați egal”, „fără dublu standard”, „ca ceilalți”. Cuvine-se, totuși, să recunoaștem că alteritatea cultural-civilizațională cu care ne percep mulți „ceilalți”, din sânul UE, e o problemă pe care trebuie să ne-o punem singuri, la care trebuie să ne răspundem fățiș.

Lumina dinspre Budapest

Dincolo de legi, ba chiar și dincolo de fapte, observați că în mai toate filmele maghiare care au și personaje românești, nu puține turnate prin plin peisaj ardelean, românii și ungurii apar ilustrați de maniera unor cumplite decalaje și opoziții. Românii: descendenți neanderthalieni, bărboși solizi și murdari, zdrențăroși și barbari, ranchiunoși, vicleni, violenți, prestând meserii josnice. Maghiarii: cel mult cu mustață (altminteri proaspăt rași la față), cu elemente de noblețe sau superioritate mai mult sau mai puțin clare, ținând mai ales de fler, maniere, atitudine, limbaj calculat/reformat, scrupul. Încă de la Fratele trădat, de la începutul anilor `90 (scandal național și internațional, deoarece până și Iliescu și Externele au intervenit critic, jigniți, de parcă cinematografia n-ar fi o artă liberă ci de-a dreptul Politică de Stat), până la recenta peliculă Râpa (o cumplită poveste maramureșană), stereotipurile acestea persistă, se diversifică și redecorează, abundă, domină. Oricine știind că ele apar nu pur fantezist în filme, ci rezonează și fermentează în mentalul maghiarilor de pretutindeni, de-altminteri și-al tuturor ardelenilor de orice etnie. Iar filmul Râpa chiar ridică foarte sus ștacheta reprezentării dihoniei dintre românii și ungurii din Transilvania; titlul său nu ține de peisaj pitoresc, ci subliniază abisul geodeziilor morale care înseamnă infern: conflicte vechi, confruntări pernicioase, mizerii, trădări, lașități, răzbunări, cruzimi/barbarii omenești.

Pe scurt: în filmele maghiaro-budapestane românii apar în cea mai proastă lumină. Să le cerem, public sau diplomatic, s-o înrozească, prin asta făcându-ne singuri de rușine? Pur și simplu să le cerem melodramatic ca să-și îngroape antipatia, să ne ignore măcar (desigur oferindu-le-n schimb cine știe ce alte libertăți intervenționiste ori facilități economice mai mult sau mai puțin duplicitare)? Ori să ne concentrăm mult mai mult pe reformatarea educațională a propriului neam, de facturi exclusiv liberale (în sens doctrinar, nu momentan-politic), de-așa manieră încât asemenea reflectări resentimentare și imagologic-prejudicioase să devină ridicole, nesubstanțializabile, fanteziste?

Rasisme proprii, daco-române

Printre români, preț de două decenii s-a „documentat” public, la greu, faptul că rromii interni erau pacostea și rușinea națiunii. Atât televiziunile de documentare și știri, cât și filmografia mai mult sau mai puțin de artă, mai mult și mai ales preapuțin civică, expuneau drept negativ sociografic și tipar interlop doar faciesuri de bărbați, femei și copii tuciurii, neîngrijiți, interlopi, cu limbaj redus, pornograf și mahalagen. Spre mijlocul anilor 2000 jenanta insistență a românilor de-a se impune întregii lumi conștiința diferențierilor dintre români și rromi, schimbarea oficialei sigle de țară și cetățenie din ROM în ROU, ulterior edulcorarea comentariilor și rărirea lentă a prezentărilor cu tentă antirromă, au avut efectul obținerii unei mărunte „mari brânze” filoromânești. Lumea și-a mai corijat adresarea, însă evidentul autoritarism majoritar, antipatia și râca intranațională fiind treptat pardonate și-uitate de către lumea civilizată (cu-atât mai mult cu cât economiile mondiale ne voiau piața, consumul, mâna de lucru). Lentă și spasmodică a fost mica civilizare a moravurilor, fobiilor, resentimentelor și nedreptăților de printre concetățeni/conlocuitori și semeni (adică emanciparea românilor de sub multisecularul propriu rasism). Un detaliu: în ultimul deceniu „s-a rezolvat” (!?) problema discriminării antirrome prin ilustrare/personificare, a punerii vinelor sau a proiectării atențiilor disprețuitoare asupra „celuilalt domestic”, prin lansarea a cel puțin trei miniserii televizioniste (private!). Filme în care crema interlopă nu mai e dominată de portrete sugerând rromi, ci de români rasați (efectiv fără pilozități faciale), cu gesturi și limbaj de „cartier latin”. Măruntă cosmetizare corectă politic, dar oare eficientă și dincolo de ochii și gura lumii? Cum să-i evaluezi impactul intern?…

Cu ceva ani în urmă, când un milion-două de arabi exterminabili în Siria și Irak au năvălit către Europa de vest, s-a discutat împărțirea și repartizarea comunitară a diluviul uman, propunându-i-se și României găzduirea de refugiați. Iar românii de rând nu doar au stimulat ci-au și aplaudat frenetic patriotismul președintelui, cel care a refuzat infima cotă de-o mie cincisute de capete omenești. Cum să fim mai prejos decât Orbán Victor, care a ridicat gard electric la granița sa mai cu moț? La rându-i, recentul RMN (film pornit de la anecdoticul protest a două sute de oameni împotriva angajării/integrării doar a doi muncitori șrilankezi în propriul sat), nu prea are cum să facă mare val sau ecou civic. Pe de o parte, fiindcă românii oricum iau arta și literatura doar drept figurații divertismentale, bune de hăhăit. (Oricât de tare ar fi mămăliga, tot o transformăm în lapte de pasăre. Adică-n ceva oximoronic, căci nu există-n natură, însă e dulce ș-are multă spumă. Și nu va dura mult până preluăm de la americani rețeta de eggnog, ca să și-mbete.)

Pe de altă parte, fiindcă suntem confiscați de subita solidaritate față de ukrainieni (percepuți atât ca frați de religie și cultură, cât și drept victime ale etern antipaticilor, detestabililor și dușmănoșilor ruși), ne-am descoperit brusc, din spumele mării, cremă de empatici, ospitalieri, toleranți. Și ne lăudăm cu ospitalitatea asta în toată lumea, nicidecum nevizând și niscai avantaje de viitor. Căci pentru autohtoni inclusiv milostenia, dania la popă/biserică, înseamnă investiție cu return obligator înmiit, amnistie totală, viață veșnică. Vezi cu ce gură mare s-au grăbit Externele să pretindă Ukrainei să-i considere pe toți declarații moldoveni nu altceva decât români, să radă ei etnogenul și limba moldovenească de pe propriul teritoriu, substituindu-le cu ce ne convine nouă, patroni și patrioți de la autoritariști înspre abuzivi. Și-așteptați a vedea voracitatea cu care, după terminarea războiului, toți profitorii naționali se vor bate ca orbii pentru a pune mâna pe cât mai multe contracte de intervenție și reconstrucție în îndatorata și recunoscătoarea Ukraină. Urmând apoi să-njure și să răstoarne guvernul și externele tot ei, de parcă va fi fost vina lor că SUA, Germania și Polonia, poate și balticele, vor fi obținut acolo felii de intrare, muncă și profit mult mai dihai. Pân-atunci sau pentru moment, grăbindu-ne să uităm marile diferențe dintre lideri politici și popoare, mai alimentăm și secreta mândrie că „noi românii” am fi mai grozavi și morali decât ungurii, sârbii, bulgarii.

Xenofobia nu moare, doar doarme iepurește. Că rasismul ei virulent era prezent în toată țara se văzuse vârtos pe vremea când Turcia dorise să subvenționeze edificarea unei moschei monumentale în București. Vocile patrioților bombardieri și pompieristici s-au ridicat public ca la cruciade, careva vopsindu-și porcii domestici în tricolor și slobozindu-i ca pe mistreți, printre cruci înfipte la repezeală, pe maidanul pe care se propunea construcția musulmană. Așadar, printre români problema șovinismului, rasismului și xenofobiei de tip sau talie internațională, transcontinentală sau cel puțin paneuropeană, rămâne oarecum fluidă sau vagă, poate negociabilă, dar vede-se că n-are cum dispărea. Iată însă că, de curând, în jocul ilustrării gunoaielor sau micimilor mentalitare ascunse sub preș, vecina Bulgarie „vine bine din spate”, se alătură cu onoare operei de deconspirare a arieratelor proprii și specifice estului. Barbari ai Europei (pentru imagologia maghiară: românii), se adeveresc de acum și bulgarii.

Oferta traco-bulgară

Dragii noștri vecini sud-dunăreni și marini n-au cum se bate cu pumni în piept c-ar fi la fel de bătrâni autohtoniști ca românii. Și-or fi asumat ei cu ciudată trufie conexiunea sufletească cu Tracia antică, totuși moștenesc tezaure tracice și migratoare de-un aur masiv ce poate bate-n artă și-n echivalent valutar marele Coif Getodac și Cloșca cu Pui. Chiar de nu-s la fel de creștini primitiv-apostolici (cum cu dubitabilă fudulie pretindem noi a fi recunoscuți), totuși ne-au adus kirilicele; nu doar ca prim alfabet scris ci și ca limbă de cult și de cancelarie pentru maitot ce-avem istorie timpurie documentabilă/cognoscibilă. Și chiar de n-au avut descălecători, să-i trimită pentru a-i organiza pe risipiții vlahi, valahi, rumâni, munteni, olteni, moldoveni (cum au făcut alte state/knezate/principate-mprejmuitoare), totuși au împărțit cu românii, pentru o vreme, un fel de prim mare regat propriuzis sau chiar imperiu, cum nu mai fusese și nicicând n-a mai fost după. Turcii i-au călărit/prigonit și mai abitir, regatele noastre tardive s-au contrat și ciupit la granițe câte-un pic, poporanisme și fascisme am avut rând pe rând sau deodată, comunismul le-a fost și lor dur, pe minorități le-au prigonit mai mult sau mai puțin de maniere sovietice și românești. Iar la fel de folclorici și plini de superstiții așazis păgâne (bașca misticisme, vraci, ghicitori, energoterapeuți, clarvăzători și desfăcători de blesteme, călugări și popi dubioși)… să te ții! Și fiindc-avem atâtea istorii, religiozități și folclorisme foarte similare, bașca nevoi, sărăcii lucii și coruptibilități comparabile, foarte posibil că și bulgarii-au „pierdut”/exportat proporții similare de muncitori famelici și bandiți ordinari prin toată Europa. Din eNșpe motive, pe bulgari ar trebui să-i privim ceva mai fratern, mai ales că iată, vrem/nu vrem, ne place/displace, Europa întreagă ne ia laolaltă și ne socoate aceeași apă și pâmânt, halcă colectivă.

Filmul plurinațional Europa arată un grup de migranți islamici, dar și arabo-creștini, hăituiți, vânați la propriu și împușcați de către paramilitari bulgari (evident patrioți criminalo-fasciști). Foarte dramatică, dură, emoțională, pelicula de veritabil thriller nu constituie documentarea realistă a iadului parcurs prin Bulgaria de către un grup anume (cu toate că, la final, cartușul distribuției citează că „am mers pe jos prin păduri timp de 5 zile și 5 nopți, de teama de-a nu fi arestați” și că din respectivul grup mulți au dispărut fără știre și urmă). Dar ideea cruzimii și crimei e convingătoare, vie. Mai ales că acel „nu vă vrem (sau n-aveți ce căuta) în Europa!” e sloganul celor care, în Europa oficial fiind, totuși nu se simt agreați și integrați „adevăratei” Europe, așadar detestă și de ce n-ar elimina ei înșiși competiția. Marginalizatul marginalizează, exclusul exclude, la rându-i.

Deși cu multe accente de umor, ironie, absurd, tot teribil e și foarte recentul film bulgăresc Frică. În care, plictisitul pluton de frontieriști grobieni, plus discrepant de eleganta primăriță, fac ce trebuie și-i legal cu imigranții arabi pe care-i capturează. După arest depozitându-i pe unde pot, apoi ocupându-se de hrănirea lor. Numai că nimeni nu știe ce să facă cu un african solitar („n-avem noi tuciurii noștri?”, va mârâii Puterea locală), mai ales fosta învățătoare a satului, care-l și oprise și sechestrase pe ins cu ajutorul puștii de vânătoare (menită a recolta iepuri). Spaima și ura rasistă domină absolut tot satul, prostia omenească apare aici caricaturizată până la cele mai rezonabile sau fantaste, totodată convingătoare, tipuri de ev mediu. Protagonista se integrează și ea, chiar total, în aceeași paradigmă de speriat, numai că metamorfoza ei, totuși, se-ntâmplă. Prezența africanului în casa femeii ocazionează declanșarea de temeri și furii comunitare ducând până la asedierea și distrugerea locuinței. Obosită de propria solitudine, dar mai ales scârbită de abuzurile și ticăloșenia consătenilor, ca și de stigmatizarea comunitară, cu toate că nu există nicio comunicare lingvistică între ea și emigrantul african, biata protagonistă preferă să se-ndrepte, pe jos, împreună cu el, spre o Germanie mult mai deschisă la minte și inimă, probabil/precis suportabilă.

Parantetic măcar, aș sugera mai multă meditație asupra unui detaliu. Nici bulgăroaica nu vorbește altă limbă decât cea maternă, nici africanul altceva decât engleza. Când schimbă replici ori confidențe fiecare spune cu totul altceva, în paralelism și incomunicare totală, totuși nu se simt deloc frustrați, iritați și dezamăgiți, ci dincontră. Amândoi ajung să se suporte și să se-ajute, totodată socotind că-n Germania, chiar dacă habar n-au nici de germană, vor fi mai liberi, mai integri, mai respectați, deci mai oameni. Merită reflectat: într-o lume ultramodernă, care consideră atât de emfatic, absolutist chiar, că interacțiunea umană prin comunicare inteligibilă înseamnă IMENS, de nu chiar Totul, iată că o situație atât de actuală (în esență: pur româno-bulgară) dezminte principiul. Precis sunt pe lume și alte valori sau dimensiuni ființiale afară de cele cu care ne-am prostit singuri să ni le impunem, să le absolutizăm.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro