Scrisoare video de la Berlin – Inauntru si in afara

Ma rog, e o scrisoare mai mult audio, dar ideea e aceasta: festivalul a inceput, desi nu totii jurnalistii au ajuns la timp (nu sunt singura care a luat teapa de la Malev), iar cel putin deocamdata selectia pestrita merge pe mai multe directii printre care filmul de epoca si universul concentrationar.

Am ajuns la Berlin ieri, dar aseara m-am chinuit cateva ore cu internetul pentru ca abonamentul meu de internet incorporat de la Vodafone nu ma lasa sa ma conectez la wireless-ul de la hotel decat prin Vodafone. Nu e o reclama mascata, dimpotriva. Dupa ce m-am chinuit – bine ca am vazut ca aproape imi ating limita de la Vodafone, a trebuit sa ejectez programul.

Asa ca azi, cu forte proaspete prin care am recuperat cele cinci ore nedormite cu o noapte inainte (ca sa prind avionul) m-am infiintat la Berlinale Palast la 8.30 pentru primul film din competitie pentru mine (filmul de deschidere „Les adieux a la reine” e in competitie dar nu l-am prins, iar filmul lui Stephen Daldry, „Extremely Loud &Incredibly Close” nu e in competitie).

Am vazut „Cesare deve morire”, de fratii Taviani, un interesant mockumentary despre piesa lui Shakespeare „Iulius Cezar” care se monteaza la o inchisoare de maxima securitate din Italia. Ma rog, nu e genul de film la care sa nu iti poti reprima un cascat, la 9 dimineata, dar veteranii regizori au scos ce au putut, zic eu, dintr-un subiect deloc nou.

Moda filmelor (mai ales documentare) despre piese de teatru puse in scena, ca forma de terapie in inchisori s-a trecut de cativa ani, dar ce le reuseste lui Paolo si Vittori Taviani este felul cum viata si arta se intrepatrund derutandu-te de multe ori si facandu-te sa nu stii unde e realitatea acestor detinuti, unde e realitatea filmului – piesa de teatru la care se lucreaza si unde e piesa – mai ales daca nu stii replicile pe de rost!

Filmata in alb-negru si cu neprofesionisti, povestea te trimite inevitabil la „Accatone”, neorealismul italian si la Robert Bresson, dar la un moment dat, cand se ajunge la viteza de croaziera si toate cartile au fost asternute deja pe masa, mari surprize nu mai gasesti in afara de jocul intr-adevar foarte bun al detinutilor.

Filmul este inclus in competitie si nu m-as mira sa primeasca un premiul colectiv de interpretare. Vorbeam despre universul concentrationar. Un film pe care, din pacate, l-am pierdut pentru ca a fost proiectat inainte sa ajung, este „Death Row” de Werner Herzog.

De fapt, acesta e prima parte dintr-o serie de patru episoade a cate 47 de minute (parca) pe care Herzog le-a facut pentru televiziune. El revine la un subiect pe care l-a mai tratat si filmeaza marturiile unor condamnati la moarte care isi asteapta executarea pedepsei in SUA.

Din ce am citit, parea interesant nu pentru povestile in sine ale eroilor ci pentru posibilitatea pe care filmul o da spectatorilor de a judeca pe marginea ideii de crima si de pedeapsa – aceea ca unii dintre cei care au savarsit crime ingrozitoare aveau teoretic circumstante atenuante in propriile abuzuri carora le-au fost victime in copilarie.

Tot ieri a fost prezentat un alt film care se inscrie in acelasi univers. „A moi seule” de Frederic Videau, un alt film francez din competiei, unde o femeie revine printre ai sai dupa ce a fost sechestrata opt ani.

Desi autorul spune ca nu s-a inspirat din realitate, presa a detectat asemanari cu cazul recent al unei austriece. S-a scris azi ca filmul e de mica intindere si ca poate parea prea subtil pentru unii.

Mai jos, scrisoarea video inregistrata azi-dimineata. Cu scuzele mii si stele faclii pentru calitate. Nu stiu ce are camera (Attila Biro o sa imi explice) , dar isi pierde scharful din senin. In zilele urmatoare o sa gasesc o solutie ca sa fie bine.

Trebuie sa fug la un alt film, unul dintre cele trei filme germane din competitie. Tchuess!