Scrisoare VIDEO de la Berlinala – Captivi in propriul nostru egotism

Pana acum, preferatele criticilor sunt „Barbara” de Christian Petzold si „Cesare deve morire”, realizat de octogenarii frati Taviani. Daca in 12 februarie a fost premiera cu „Diaz – Non pulite questo sangue”, unde Romania e coproducator minoritar, azi agendei i se alatura premiera cu filmul lui Radu Jude si prezentarea Anei Ularu in „Shooting Stars”.

Juriul de critici convocati in acest an de revista „Screen Daily” cuprinde nume importante de la „Film Comment” (SUA), „London Evening Standard” (Marea Britanie), „Sight &Sound” (Marea Britanie), „The Daily Telegraph” (Marea Britanie), escrevercinema.com (Brazilia), „Weekendavisen Berlingske” (Danemarca) si „Der Tagesspiegel”, iar cotatiilor lor publicate zilnic la sfarsitul revistei li se adauga cel a revistei-gazda.

Acest juriu a apreciat pana acum cel mai mult filmul german „Barbara”, de Christian Petzold, urmat de „Cesare deve morire”, al vetaranilor frati Paolo si Vittorio Taviani. Pe cei din urma i-am intervievat acum 15 minute, de fapt a fost un „press junket”, nu un „one-on-one” (adica eram vreo cinci sau sase jurnalisti).

Cum interviul o sa-l scot de pe reportofon de-abia la intoarcere, nu va spun deocamdata nimic. In inregistrarea video pe care am facut-o (fireste prost, dar nu am timp sa o refac) imediat dupa interviu ma auziti (mai mult decat ma vedeti) vorbind despre „Captive” de Brillante Ma. Mendoza, prezentat ieri in Competitie, ca si despre „Diaz – Don t Clean Up this Blood” , precum si despre „Toata lumea din familia noastra”.

Doua dintre acesta justifica titlul ales pentru corespondenta de azi. Referitor la filmul filipinezului Mendoza aflati de ce din scrisoarea video (faza cu reptila, sarpele si puiul de gaina vs egotismul artistic si uman). In plus, regizorul afirma ca si-a propus sa arate in filmul lui cum suntem cu totii prinsi in egotismul nostru, mai ales extremistii islamisti din film – mai putin, insa, ostatecii. (E foarte interesant si uneori ciudat sa citesti comentariile cineastilor fata de ce si-au propus, uneori parca vorbesc despre altfilm.)

La Radu Jude, care ieri a avut proiectia de presa si azi o are pe cea de gala (filmul are aici premiera mondiala) egotismul se refera la personajul principal, interpretat de Serban Pavlu, care crede ca reactioneaza corect din dragoste pentru fetita sa, dar care nu se vede in oglinda (ma rog, nici n-ar avea timp, preocupat fiind sa-si scoata fetita din casa fostei sotii, fie si peste cadavrul iubitului acesteia.).

Aceasta oglinda regizorul ne-o pune insa noua in fata, surprizand cu atentie pentru toate detalii amestecul de ridicol si tragic din micile noastre vieti si ecoul supradimensionat pe care il pot lua cand egoismul nostru se umfla ca laptele pe soba.

Naratiunea mi s-a parut putin destructurata si dezechilibrata dpdv al tensiunii dramatice, dar are cel putin o scena care ar face tot filmul daca celelalte n-ar functiona. Din nou, Jude demonstreaza ca stie ce sa le ceara actorilor (desi din interviuri te face sa crezi ca mare lucru nu le face!).

Nu la fel de bun e „Diaz – Don’t Clean Up this Blood”, de Daniele Vicari, unde Mandragora Movies e coproducator minoritar. Nu stiu unde s-au ascuns cei 50 de actori romani care cica au fost folositi (din circa 100 cati a numarat distributia, dar cu ei sau fara ei ar fi fost acelasi haos, cauzat in principal de lipsa de structura a scenariului, de lipsa de viziune a regizorului si de destul de multa lipsa de atentie pentru actori.

Dificil ca productie, cred ca a filmul l-a solicitat pe regizor mai mult pe partea de dirijare a numarului mare de actori si de coordonare a lor. Intr-un text publicat ieri din „Screen Daily”, Domenico Procacci, producatorul de la Fandango, spunea ca a dorit sa filmeze in Romania din doua motive: ca sa nu filmeze in Italia, unde presa de acolo l-ar fi bruiat, si pentru ca dorea sa continue colaborarea cu Bobby Paunescu, caruia ii coprodusese „Francesca”.

Meritul lui „Diaz” e unul social-politic. Procacci spune ca a facut filmul ca sa mentina treaza atentia asupra acestui subiect – violentele de la summit-ul G8 de la Genova, din 2001, cand politistii care au intervenit in forta risca sa nu mai raspunda legal pentru faptele lor pentru ca dpdv legal cazul se va inchide in curand. „In Italia avem obiceiul sa uitam astfel de lucruri”, a spus Domenico Procacci pentru „Screen Daily”.

Iar eu incalec pe-o sa si ma duc la alt interviu. Imi pare rau ca am scris/vorbit foarte pe fuga, dar altfel nu mai timp azi. Mai multe va spun maine, barfe proaspete de la petrecerea romaneasca.