Scutul antirachetă din România, temă de negociere între Rusia şi SUA?

Puncte cheie:

• De ce ne-a fost frică încă din ianuarie 2017, înainte de inaugurarea preşedintelui ales Donald Trump (şi am explicat pe larg în articolul Este într-adevăr posibilă o negociere Trump-Putin pe sistemul antirachetă din România și Polonia?[1], din 6 ianuarie 2017, în urma interviului-bombă din 4 ianuarie 2017 al fostului director al CIA, Michael Morell, în care acesta dezvăluia intenţia lui Trump de a negocia o înţelegere complexă cu Putin, care ar putea include în pachet stoparea programului antirachetă din România şi Polonia în schimbul altor concesii), adică de o includere a temei scutului antirachetă de la Deveselu pe agenda negocierilor ruso-americane ale acestui mandat, se pare că nu vom scăpa;
• Fără a discuta performanţele tehnico-militare ale scutului în sine, despre care s-au scris şi s-au spus multe în ultimii ani, şi mai bune şi mai puţin bune, reiterăm aici observaţia că potenţialul strategic, politic şi simbolic al scutului antirachetă american de pe Flancul Estic al Alianţei (din 2016 integrat în sistemul antibalistic al NATO) este imens şi este ceea ce, de fapt, deranjează cu adevărat Rusia. Am explicat pe larg valoarea scutului de la Deveselu acum trei ani, în articolul Scutul antirachetă, Rusia şi ordinea europeană. O tensiune insolubilă?[2], rămas valabil până astăzi;
• Cu alte ocazii am arătat că nici aliaţii vest-europeni nu sunt încântaţi de existenţa scutului american din România, în Germania apărând chiar, acum câţiva ani, declaraţii reticente ale unor înalţi demnitari social-democraţi de la Berlin, faţă de acest proiect strategic american din Europa (paradoxal, acesta ar putea fi acum argumentul principal pentru menţinerea de către Trump a scutului antirachetă de la Deveselu);
• Recent, SUA şi apoi Rusia au anunţat intenţia de a se retrage din Tratatul INF (Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare, semnat în 1987 de liderii Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov), acuzându-se reciproc de încălcarea acestui tratat al perioadei de sfârşit a Războiului Rece, dar impresia generală este că ambele puteri nucleare doresc renegocierea Tratatului şi îşi creează teme ofensive, în pregătirea discuţiilor care vor urma pentru adoptarea noii versiuni a Tratatului;
• Rusia a cerut acum explicit Statelor Unite distrugerea scutului american (NATO) de la Deveselu, formulând acuzaţia că pe lansatoarele MK-41 din România ar putea fi oricând instalate focoase nucleare, ceea ce le-ar transforma astfel din interceptori antirachetă în „rachete balistice” propriu-zise (cum greşit s-a exprimat chiar neinspiratul ministru PSD al Apărării în august 2018, Mihai Fifor[3]);
• Ca întotdeauna la refacerea ordinii europene şi mondiale, există monede de schimb şi teme de sacrificiu. Să sperăm că de data aceasta nu vom (mai) fi iarăşi noi. Am mai fost odată, în 1944-1945. Ne-am săturat, să mai găsească şi alte subiecte de negociat!

*

Strategia lui Trump este deja cunoscută. Anunţă mai întâi retragerea din marile Tratate ale deceniilor sau anilor trecuţi, pentru ca imediat după aceea să forţeze, prin puterea uriaşă a „argumentelor” şi condiţionărilor politico-economico-militare ale primei Mari Puteri a lumii, o renegociere a acestor tratate, în noi condiţii, impuse de el.

Această politică a început să dea rezultate parţiale. De exemplu, Canada şi Mexic au cedat anul trecut şi au renegociat fostul NAFTA, ratificat în 1993, acceptând o nouă formulă (USMCA) care convine, se pare, mai mult intereselor economiei americane decât precedenta versiune.

În alte situaţii însă, europenii sau Marile Puteri non-occidentale (Rusia, China) nu au cedat presiunilor americane şi nu acceptă renegocieri, aşa cum este cazul cu Acordul climatic de la Paris sau cu Acordul nuclear cu Iranul (JCPOA), care sunt menţinute în viaţă dar cu mari eforturi. Recent, a apărut în media americane informaţia că Trump a discutat la un moment dat cu consilierii săi chiar posibilitatea retragerii SUA din NATO, evident un mijloc puternic de constrângere pentru renegocierea bazelor financiare ale Tratatului fondator al Alianţiei Nord-Atlantice de la Washington, din aprilie 1949. Nu a mai dat curs (cel puţin până în prezent) acestei intenţii catastrofale, dar motivul este tocmai faptul că i s-ar fi spus să nu forţeze nota cu vest-europenii, pentru că Franţa şi Germania abia aşteaptă să înlocuiască NATO cu Armata Europeană creată prin mecanismul PESCO din Tratatul de la Lisabona, întărit acum şi de Tratatul de la Aachen.

Scutul antirachetă de la Deveselu poate fi însă o temă mare şi o temă mică în acelaşi timp. Depinde cum privim lucrurile. Depinde ce va mai fi pe talerele balanţei. Sunt şi teme mai importante decât scutul de la Deveselu, şi pentru americani, şi pentru ruşi. Depinde deci de cum se va pre-negocia agenda discuţiilor americano-ruse care vor avea loc în acest mandat al lui Trump, căci trebuie spus că Donald Trump nu va încheia actualul mandat fără o negociere complexă cu Rusia lui Putin.

Iată argumentele mele din trecut pentru importanţa temei. Le voi relua aici, pe scurt. Scutul antirachetă, fără să fie „îndreptat împotriva Rusiei” în sens agresiv, diminuează incontestabil potenţialul de intimidare al acesteia asupra Europei. E ca şi cum ai împărţi veste anti-glonţ locuitorilor unui cartier terorizat vreme îndelungată de o bandă de gangsteri din apropiere. Scutul nu-ţi bagă bani în buzunar şi nu-ţi dă de mâncare, dar, făcându-i pe potenţialii agresori nepericuloşi, cel puţin ca percepţie subiectivă (s-ar putea ca tehnic lucrurile să nu stea chiar aşa), redefineşte geopolitic şi strategic întreaga regiune, mutând-o dintr-o anumită categorie de riscuri într-o ligă cu o cotă de încredere superioară, aflată sub un alt centru de coordonare.

Am mai spus-o şi cu alte ocazii, bătălia este pur simbolică, scutul nu va fi folosit niciodată. America aduce însă în regiune un instrument care reduce teama de Rusia, iar gândul în sine că ţările din regiune nu s-ar mai teme de Rusia pare insuportabil la Moscova. Putin ar face acum orice pentru a anula acest sentiment local de încredere în scutul american antirachetă. Având de partea lor Europa (atât cât mai este de aceeaşi parte), Statele Unite, la rândul lor, au fost şi vor fi întotdeauna mai puternice în sistemul relaţiilor internaţionale, având în vedere bagajul impresionant istoric, strategic, cultural şi de influenţă al micului continent care a fost până acum o sută de ani centrul lumii. Alianţa SUA-Europa este aşadar un win-win game care trebuie să continue, chiar dacă noua versiune a alianţei transatlantice pare acum redusă la Europa Centrală şi de Est. Chiar ieri Parlamentul Ucrainei a inclus în Constituţia ţării „orientarea strategică în favoarea NATO şi UE”, renunţând formal la vechea neutralitate constituţională a Ucrainei postsovietice. Dacă acolo Petro Poroşenko nu s-ar pregăti, de fapt, pentru alegerile prezidenţiale din 31 martie, în care se pare că nu stă prea bine, chiar am fi zis că este un gest istoric al Kievului. Nu aş exclude, aşa cum am mai spus, ca Trump să anunţe curând intenţia de invitare a Ucrainei în NATO, forţând limitele politice ale alianţei cu vest-europenii şi, în cazul previzibil al unui refuz (la fel ca la Summitul NATO din 2008, de la Bucureşti), să anunţe o formă alternativă de angajament politico-militar în Europa Centrală şi de Est, practic un NATO 2.0. Depinde şi de rezultatul alegerilor prezidenţiale şi parlamentare din Ucraina, din acest an.

Scutul antirachetă (şi orice bază militară) este un excepțional instrument al puterii formale și informale americane în Europa și o neprețuită resursă de negociere a acestei puteri în relațiile bilaterale cu alte state, fie mai mari, precum Rusia, fie mai mici, precum Polonia sau România. Dar, prin extensia semnificației sale strategice, aceea de garant simbolic al securității aliaților, scutul are un efect indirect și o influență puternică și asupra întregii Uniuni Europene, deci inclusiv asupra puterii și autorității politice a nucleului franco-german în Europa Centrală. Poate nu întâmplător ministrul de Externe al Germaniei se opunea acum câţiva ani acestui proiect, considerându-l contraproductiv, respectiv o “țintă” pentru alte mari puteri. Poate că altceva voia să spună, și lumea nu prea l-a înțeles…Nu de grija Poloniei şi României era neliniştit actualul preşedinte al Germaniei.

Un Trump ghidat de impulsul de a arăta că schimbă cu orice preţ politicile Americii ar putea oricând pretinde că negociază acest instrument al puterii externe a Statelor Unite. Un Trump inteligent (sau bine consiliat) nu îl va desființa însă niciodată. E ca și cum ai dispune de o unealtă miraculoasă, aflată sub controlul tău total, pe care ți-au lăsat-o moștenire generațiile trecute, amplasată departe de casa ta, în curtea altora, pe care este cu ochii toată lumea și de care toți vor să vorbească (de bine sau de rău), pe care prietenii o admiră și de care dușmanii se tem, și pe care poți să o folosești în chip variabil, pe care poți să o transformi oricând în orice, să o dai mai tare sau mai încet, ca butonul de la stația de amplificare, dar la care este evident că nu ai niciun interes să renunți complet.

Scutul antirachetă este steagul puterii Statelor Unite înfipt în Estul Europei, spre disperarea Rusiei, o unealtă de stimulare sau de constrângere, de fidelizare a aliaților sau de descurajare a rivalilor, de la caz la caz. De ce să renunți complet la o asemenea resursă de putere?

Și totuși, Trump va negocia cu Putin. Va negocia pentru simplul motiv că a promis în campanie că o va face și pentru că vrea să arate alegătorilor americani că el este altfel decât Obama, tot așa cum Obama a fost aproape obsedat, timp de opt ani, să arate că nu face lucrurile ca George W. Bush. Chiar și atunci când o politică diferită, doar de dragul forțării diferenței, s-a dovedit neinspirată. Nu am așadar nicio îndoială că negocieri ruso-americane la nivel înalt vor avea loc, în următoarele luni sau oricum înainte de alegerile prezidenţiale din noiembrie anul viitor. Dar, la urma urmei, nu asta este ceea ce ne înfioară aici, în această regiune de frontieră dintre lumi. Nu e neapărat un lucru rău că liderii unor mari puteri se întâlnesc și negociază, în fond asta este esența politicii și a diplomației, este datoria lor să o facă. Evident, nimeni nu vrea război între marile puteri. Ceea ce ne interesează sunt însă posibilele consecințe ale acestor negocieri. Iar istoria națiunilor mici a arătat că nu întotdeauna negocierile și înțelegerile dintre marile puteri le-au adus celor dintâi mai multă fericire. Aş fi tentat să cred că Tratatul INF va rămâne până la urmă în vigoare, sau mai degrabă se va semna o nouă versiune, după o renegociere americano-rusă care sperăm că nu va include şi consecinţe asupra scutului antirachetă de la Deveselu.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro