Scutul si sabia sistemului criminal: Despre Securitate si despre claritatea morala

Zilele trecute, in Brazilia, s-a infiintat o comisie de adevar care sa analizeze crimele dictaturii militare din acea tara. Crime petrecute cu decenii in urma. Amnistia nu este un argument pentru amnezie. Dan Tapalaga remarca, nu fara tristete, ca generatia tanara din Romania pare sa fie desincronizata istoric. Aceasta cauterizare a memoriei este organizata sistematic prin canale mediatice ce tin de un anumit personaj cu un trecut deloc neprihanit la capitolul relatiilor cu Securitatea. Ne intalnim cu un fel de mancurtizare, spre a relua termenul lui Cinghiz Aitmatov, de fapt o spalare pe creier, o terifianta manipulare si conditionare a constiintelor. Sondaje recente sugereaza lucruri asemanatoare, in fond alarmante. Crimele impotriva umanitatii comise in timpul dictaturii comuniste sunt de fapt ignorate. Cat despre Securitate, domneste un fel de ceata, o ambiguitate gelatinoasa care permite ca mizeria absoluta sa fie relativizata.

Securitatea a fost construita, asemeni Cekai lui Felix Edmundovici Dzerjinski, drept „sabie si scut” servind interesele partidului comunist, respectiv al nomenklaturii si liderilor acesteia. Au existat momente de relativa „scapare de sub control”, insa acestea au fost efemere si Securitatea a revenit urgent la matca, adica a reintrat sub totala supraveghere a aparatului de partid, atit la nivel central cit si local. Nu am avut niciodata vreo iluzie privind rolul funest al acestei institutii. Regimul comunist, in Romania ori in alta parte, nu ar fi putut functiona fara prezenta ubicua si terorizanta a politiei secrete. O politie politica („Savak”-ul cum ii spunea Micea Zaciu in al sau „Jurnal”, desi NKVD-ul ar fi fost analogia mai potrivita, poate insa prea transparenta) pentru care nu era suficienta descurajarea si neutralizarea oricarei activitati de opozitie, ci care urmarea controlul mintilor umane. Teroarea politieneasca si ideologica au fost inseparabile in cazul sistemelor totalitare, de dreapta ori de stinga.

Securitatea a fost o institutie indubitabil criminala, lucru scris de altfel si in Raportul Final al Comisiei Prezidentiale, o opera colectiva asumata, in spiritul si metoda sa, de catre toti membrii Comisiei. Criminala prin scopuri, comportamente, metode. Nu exista circumstante atenuante pentru crimele impotriva umanitatii comise de Securitate. Din perspectiva mea, ele sint imprescriptibile, tot asa cum nu se prescriu crimele juntei din Argentina ori cele ale dictaturii naziste. Scria odata marele istoric Richard Pipes, „despre lucrurile pe care oamenii le-au facut cu pasiune, nu se poate scrie fara pasiune”. In acest sens, urmind lectia sa, dar si pe a unor François Furet, Marin Malia ori Alain Besançon, imi asum o atitudine valorizanta in analiza pe care o intreprind.

Mi se pare astfel o proba de daltonism istoric si moral sa-i privim pe autorii „Scrisorii celor sase”, si mai ales pe un Silviu Brucan, drept un fel de disidenti. Au fost fractionisti in interiorul PCR, au dovedit un anumit curaj in datele concrete ale Romaniei lui Ceausescu, erau insa militanti care au ramas convinsi ca Securitatea fusese creata „pentru apararea cuceririlor revolutionare”. Ii deranja doar faptul ca ea devenise o unealta in miinile clanului Ceausescu, nu ca era o institutie ilegala, conspirationista si criminala prin chiar natura ei. Odata readusa sub biciul partidului, ori al FSN-ului, nu mai aveau probleme cu Securitatea si securistii. Cum altfel putem explica benevolenta lui Ion Iliescu fata de atita securisti notorii, fie ei din zona serviciilor interne, din aceea a DIE/CIE ori a directiei de informatii a armatei? Spargind miturile despre o Securitate „patriotica”, Raportul Comisiei Prezidentiale a provocat reactii furibunde venind din aceste zone reptilian-intunecate. Reacti care, iata, nu spoau domolit, ba chiar s-au radicalizat in ultimele luni. Securistii au ajuns sa-si lanzeze carti de pseudo-memorii si pseudo-analize la distinse intitutii academice, inclusiv Universitatea din Oradea si BCU “Lucian Blaga” din Cluj. O tempora, o mores…

O stim de la Soljenitin, ideologia a fost cheia intregii operatii de asasinat in masa, alibiul criminalilor care se socoteau absolviti de orice vina. Revolutionarii bolsevici credeau ca au Istoria de partea lor, se simteau aprioric exonerati prin aceasta alianta cu logica unui mitizat determinism social. Totul era permis atunci cind Dumnezeu fusese inlocuit prin mistica Ratiunii si cultul Proletariatului decretat drept clasa mesianica a istoriei. Violenta statala era consfintita ca metoda legitima. Crimele Securitatii au fost asfel ideologic motivate, nu au fost actiunile unor psihopati individuali ori ale unor gangsteri banali. Fireste, au existat nenumarati sadici intre tortionari, tot asa cum in rindul SS-istilor erau destui criminali de drept comun. Dar nu sadismul individual explica apetitul terorist al securistilor, ci convingerea ca servesc interese superioare. Devotamentul pentru „Cauza” partidului al unor Ioan Soltutiu (anchetatorul lui Patrascanu, intre altii) ori al lui Gh. Enoiu, seful anchetelor speciale, principalul tortionar al anilor 50 si 60, nu poate fi negat ori subestimat. Sint convins ca si astazi oameni din specia rapoasatului Enoiu, diversii generali pensionari care isi lanseaza urbi et orbi cartile de memorii contrafacute, gasesc argumente ideologice pentru faradelegile pe care le-au infaptuit. Ce asteptăm, cum explicăm aceasta scandaloasa situatie in care fostii tortionari dau lectii Cetatii? As mai mentiona faptul ca pe linga Securitate, au existat Comisia Controlului de Partid si Ministerul Controlului de Stat, institutii represive care au inspaimintat si chinuit mii si mii de oameni. De ce nu vorbim despre Dumitru Coliu, despre Constantin Pirvulescu, despre Janos Vincze?

Nu voi obosi sa o spun: Securitatea a fost o insitutie subordonata total partidului. Daca va amintiti filmul lui Alexandru Solomon despre afacerea „bandei Ioanid” („Marele jaf comunist”)—la un moment dat colonelul Enoiu o spune categoric: intregul scenariu a fost scris la Comitetul Central. Tot astfel, numai un naiv ori un analfabet istoric isi poate inchipui ca afacerea Noica-Pillat a fost urzita de Securitate. Firele duc inexorabil catre Directia de Propaganda si Cultura a CC al PMR, catre Jdanovul Romaniei, dictatorul ideologic absolut care a fost Leonte Rautu. Draghici era un primitiv, un individ rudimentar. Linia Securitatii o dictau membrii Biroului Politic, Dej, Teohari Georgescu, Ceausescu, Chisinevschi, Pauker, Rautu, Moghioros, Pirvulescu, Borila, Bodnaras, Maurer, Miron Constantinescu (fireste, mai cadeau si unii dintre ei din functii, dar „statul major” raminea mereu acolo, in permanenta stare de „vigilenta revolutionara”). Securitatea a aplicat cu morbida ardoare programul urii sociale, al eliminarii „dusmanului”, continut in ideologia luptei de clasa a partidului comunist. A disocia rolul Securitatii de cel al partidului, inclusiv in viata de apoi a regimului, ar fi o eroare. Cele doua institutii au fost mereu intrepatrunse, ingemanate, s-au sustinut si au colaborat cu perversa dragoste mutuala. Ca si NSDAP si Gestapoul.

Institutia Securitatii a fost una criminala, opusa insasi ideii de stat de drept. In termenii lui Kolakowski, a fi lucrat in aceasta institutie, a fi servit-o, inseamna a fi colaborat cu Diavolul, deci a te fi indracit In plan moral, exorcizarea are si va avea loc prin cunoastere. De aici si semnificatia durabila a Raportului Comisiei Prezidentiale. Este insa nevoie de o lege a lustratiei pentru a preciza aceste chestiuni de o maniera cit mai riguroasa si impersonala. In plan penal, deci dincolo de cel etic, este nevoie de probe individuale, nu putem proceda ca ei, prin atribuirea culpabilitatii colective.

Nu e vorba de nici un fel de „fatalitate biografica”, ori de “vinatori de vrajitoare”, ci de dreptul unei societati de a-si cunoaste trecutul traumatic. Securistii (ofiteri si informatori) au participat la perpetuarea Raului, la crearea unui sistem infernal in care fiecare banuia pe fiecare, deci a unui univers din care disparea orice notiune de incredere si solidaritate, lasind loc in schimb disperarii si demoralizarii cotidiene. Cineva ar trebui sa scrie o istorie a disperarii sub comunism. Evident, nu s-a ajuns la implinirea acestui model orwellian. Ispita libertatii este mai puternica decit menghina totalitara. In cazul informatorilor, parerea mea este ca ei trebuie sa faca doua lucruri: mai intii, un pas inainte, prin care sa-si recunoasca trecutul maculat moral. Deci o asumare a culpei. Apoi, un pas inapoi, deci sa se abtina sa faca pe mentorii Cetatii, pe directorii de constiinte, pe calauzele morale. Nimic nu-i califica in acest sens, ba chiar dimpotriva. Doar astfel se va ajunge la transcenderea vinei. Expiatiunea implica marturisire, rostire publica, asumare.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro