Sfarsitul primei republici (de Horia Roman Patapievici)

Nu mai este un secret pentru nimeni: criza politica pe care o traversam are drept miza reformularea republicii.

Prin punerea in discutie a persoanelor, prin destabilizarea functiilor si clatinarea institutiilor, prin aducerea razboiului in spatiul public si prin transformarea uzului in abuz, tot ce ni se intampla nu este decat lungul si penibilul proces prin care o stare de fapt constitutionala tinde sa se preschimbe in alta stare de fapt constitutionala.

Trecem de la o prima republica, cu vechiul ei aranjament institutional in cadrul Constitutiei (1991; 2003), la o reformulare a raportului intre institutii in cadrul aceleiasi Constitutii: teza mea este ca aceasta noua formulare a aranjamentului institutional va lua treptat chipul unei noi republici.

Daca prima republica a fost fundata in 1990, prin Revolutia din Decembrie 1989 (fac abstractie de republica aservita care s-a nascut pe 30 decembrie 1947), criza care probabil ii va pune capat s-a declansat in 2007, prin tentativa parlamentului si a guvernului de a-l demite pe presedinte fara niciun motiv constitutional.

Vechea stare de fapt constitutionala a primei republici era caracterizata de un anumit raport intre lumea politicii si lumea afacerilor. Acest raport nu era legal, caci nu era expresia vreunei legi sau a vreunui aranjament constitutional explicit.

In acelasi timp, nu era nici ilegal, pentru ca functionarea lui nu putea niciodata ajunge sa fie pusa in discutie in justitie – si nu doar pentru ca justitia ar fi fost corupta, cat mai ales pentru ca acel raport dintre afaceri si politica volatiliza culpa. Era, pur si simplu, situatia de fapt pe care legile nu o pot sanctiona nici in sens legal, nici in sens penal.

Acest raport intre politica si afaceri s-a stabilit in timpul acumularii marilor averi postdecembriste: le-a facut posibile atat prin lacunele si complicitatile legii, cat si prin natura raportului intre politica si afaceri care le-a generat. Specificul acestui raport este ca afacerile depindeau de stat, adica de politica, nu doar pentru a se forma, ci si pentru a se mentine.

Intr-un sens, afacerile acestea erau de succes numai daca reuseau sa capuseze cu aparente legale statul. Or, pentru aceasta, mediul de afaceri trebuia, in linii mari, sa coincida cu mediul politic. Ceea ce facea ca masina de bani a afacerilor sa fie politica, iar contul curent al politicii sa fie lumea afacerilor.

Politica si afaceri se conditionau: in marea politica ajungeai numai cu sprijinul lumii afacerilor, iar lumea afacerilor se mentinea numai cu sprijinul marii politici. Ca posturile de parlamentar, pe liste, se cumpara e un mizilic si e aproape neimportant (desi e scandalos).

Important e ca acestui raport intre politic si afaceri ii corespunde o selectie a cadrelor complet captiva ciclului vicios politica-afaceri-politica/afaceri-politica-afaceri; or, aceasta selectie a cadrelor, care furnizeaza partidelor militanti, parlamentului parlamentari, guvernului ministri, iar statului inalti functionari, epuizeaza intregul spatiu public, sufocandu-ne moralmente si asfixiindu-ne profesional.

Punctul slab al acestui sistem de functionare a lumii afacerilor in tandem cu politicul era raportul cu legea. Se stie, nimic nu poate merge la nesfarsit in conditii ilegale. Viata moderna are o nevoie absoluta de legalitate. Viata moderna, imi vine sa spun, este esentialmente constitutionala.

Toate procesele vietii moderne tind sa-si dea o expresie legala, chiar si acelea care, pentru a prospera, recurg la incalcarea legii.

Chiar si marile fraude, ma refer la cele cu efecte economice benefice (creatoare de locuri de munca si de oportunitati de crestere economica), au o vitala nevoie de legalizare. Intrucat, in lumea moderna, totul aspira la un statut de legalitate, fiecare lucru trebuie ori sa fie legal, ori sa inceteze sa mai existe.

Sub aceasta constrangere generala sta si raportul dintre politica si afaceri care a fundat prima noastra republica. Si tot in aceasta zona dam si de miezul ei sfaramicios: instabilitatea raportului intre politica si afaceri care ii sta la baza.

Acest raport a fost vicios si nu poate deveni legal decat viciind profund si bunul-nostru simt, si ideea insasi de lege. Iata de ce, in perioada acumularii, averile generate prin acest raport aveau nevoie de politica pentru a transgresa legea; in perioada consolidarii, noile averi aveau nevoie de politica pentru a le face legale.

Contradictia sta in faptul ca legea trebuia folosita si ca paravan, si ca minciuna, si ca adevar.

Aceasta se poate numai cu doua conditii: 1) sa se renunte la generalitatea legii (s-a renuntat: se fac legi special pentru anumite persoane); 2) sa se renunte la egalitatea in fata legii; s-a renuntat, seful statului e mai usor de demis decat un primar, iar la referendumul de suspendare a presedintelui validarea se face functie de opinia politica a cetatenilor: pentru cetatenii care sunt in

dezacord cu parlamentul, referendumul pretinde un prag electoral de validare mult mai mare decat acela necesar cetatenilor care sunt de acord cu decizia acestuia – deci discriminare politica.

Prima republica moare deoarece relatia dintre politica si afaceri era vicioasa. Era vicioasa pentru ca se putea incadra in lege numai distorsionandu-i grav sensul.

Criza a devenit insa ireversibila abia atunci cand uzul si abuzul de lege generat de relatia dintre politica si afaceri au condus la o lupta de exterminare intre autoritatile statului care exprima in mod direct suveranitatea poporului: parlamentul si presedintele.

Aceasta lupta nu se va putea incheia decat fie printr-un armistitiu in cadrul primei republici (presedintele va fi eliminat, parlamentul ramane singura autoritate, iar afacerile vor ramane una cu politica), fie prin eliminarea conflictului care a generat-o, adica prin fundarea unei noi republici (presedintele si parlamentul raman doua institutii puternice, dar afacerile sunt scoase in afara politicii, iar guvernarea se emancipeaza de presiunile lumii afacerilor).