Sfînta Cola şi Cartea Judecăţii de Apoi

La fel ca majoritatea celor din generatia mea am fost intarcat cu Pepsi (“My name is Cola. Pepsi Cola”). In ceea ce ma priveste, prima atestare documentara dateaza din mai 1970; conform letopisetului tinut de bunica mea, la un an si ceva ceream cu entuziasm “Petzi”.

Chiar daca fusese adusa de pe meleaguri indepartate, prin anii ‘70 “Petzi” era atit de raspindita incit parea sa faca parte din insasi fibra neamului nostru bi-milenar. O gaseai in cofetarii si in restaurante, o gaseai pe plaja sau la colt de strada, vinduta dintr-un lighean cu apa cu gheata, o gaseai chiar si la aprozar. Spre deosebire de Coca Cola, simbol al unei strainatati mitice, atit fascinante cit si inspaimintatoare, Pepsi era “de-a noastra”.

Dupa ’90, aura “capitalista” a Coca Cola a ajutat-o sa se impuna rapid. Majoritatea celor crescuti in spiritul Pepsi s-au convertit la Coca, iar numele generic de “cola” a ajuns sinonim cu aceasta marca.

As fi putut urma si eu acelasi drum. Ajuns in Bratislava in 1990, cu prima ocazie mi-am cumparat o Coca Cola si, cuprins de infrigurare, am gustat din lichidul bine-cuvintat… Dezamagirea a fost crunta, iar apostazia de scurta durata; si azi, la fel ca si acum 40 de ani, tot adept al “Petzi” sint (in fine, in realitate lucrurile sint ceva mai complicate; chiar daca in continuare imi place Pepsi si o beau cu placere, de fapt e o placere mai mult teoretica; in practica beau… ceai!)

So what? Pai, sa presupunem ca in cadrul unui sondaj de opinie am fi intrebati “Ce fel de cola beti?” Ce am raspunde? “Pepsi” pentru ca ea a fost prima cola gustata, chiar daca acum bem “Coca”? “Coca Cola” pentru ca asa beau toti cei din jurul nostru, chiar daca azi sintem bautori de “Pepsi”?

In mod evident, imensa majoritate a oamenilor si-ar afirma deschis optiunea actuala, nu cea din copilarie. In urma cu 20, 30 sau 40 de ani, nu am avut nici un cuvint de spus; decizia a apartinut parintilor si societatii; acum decizia ne apartine si e normal sa ne-o asumam.

Cazul de mai sus este banal si nu suscita polemici; cu totul altfel stau lucrurile atunci cind sint abordate subiecte percepute drept sensibile.

De exemplu, rezultatele oferite de ultimele două recensăminte (1992 şi 2002) în privinţa structurii religioase a populaţiei oferă o imagine puternic distorsionată a realităţii. Chiar si o privire sumara asupra datelor sugereaza serioase probleme de metodologie. Nu numai ca este ridicol sa sustii ca 99,9% din populatia unei tari europene, in secolul XXI, este credincioasa, dar, mai ales, cifrele oficiale diferă foarte mult de toate celelalte sondaje efectuate în ultimii 20 de ani de reputate instituţii de cercetare a opiniei publice.

Din toate cercetarile sociologice facute dupa ’90 rezulta un procent de minimum 5-10% din populatie care se declara atee, iar discrepanta cu datele „oficiale” ridica multe intrebari. De ce apare aceasta diferenta? Cu ce difera un recensamint de un „simplu” sondaj de opinie? Cum putem sa asiguram un recensamint corect?

In primul rind, recensamintul poarta o aura speciala: e oficial, rar si obligatoriu, iar asupra lui se rasfringe intreaga simbolistica a Puterii Statului. Recenzorii nu sint simplii operatori de interviu, ci functionari in serviciu comandat; prin vocea lor vorbeste Statul, o entitate abstracta, dar cu atit mai impunatoare.

E suficient sa adaugam in ecuatie un Stat departe de a-si respecta propriile standarde de laicitate, un Stat foarte inclinat sa raspunda pozitiv tuturor solicitarilor Bisericii Ortodoxe si incepem sa capatam o imagine mai clara asupra problemelor legate de recensamint. Atunci cind invatamintul religios este impus in scolile publice, atunci cind o buna parte din ceremoniile oficiale incep cu slujbe religioase, atunci cind insusi Presedintele tarii este uns in functie de Patriarhul BOR, poate cetateanul de rind sa fie considerat liber de orice presiune?

Sa nu uitam si factorii culturali. Pe de o parte, este larg întîlnită ideea că dacă ai fost botezat, automat aparţii de acea religie; pe de alta, afirmaţiile de tipul „poporul român s-a născut ortodox”, repetate insistent în anumite cercuri, pot induce o autocenzură în ceea ce priveşte asumarea identităţii religioase reale.

Mai mult, la recensământul din 2002, maniera de formulare a întrebării sugera direct şi răspunsul; opţiunile oferite erau „ortodox” şi „altă religie (confesiune)”. Nu numai că nu se oferea o listă cu o gama mult mai largă de răspunsuri, nu numai că se inducea implicit ideea că o persoana trebuie să aibă o religie neexistând explicit opţiunea „ateu/fără religie”, dar se şi insista pe încadrarea ca membri ai unei comunităţi religioase bine-definite şi a celor care manifestau doar o religiozitate de ordin general, fără a se identifica cu o biserică/cult anume: „Religia reprezintă credinţa sau opţiunea religioasă sau spirituală, indiferent dacă această credinţă se manifestă sau nu prin aderarea la o comunitate religioasă. [s.n]”.Merită menţionat că în perioada în care s-a pregătit şi desfăşurat recensămîntul din 2002, BOR susţinea un lobby intens pentru a i se acorda, prin lege, titlul de „biserică naţională”.

Chiar dacă la recensămîntul de anul acesta formularea întrebării despre religie a suferit îmbunătăţiri faţă de 2002 prin eliminarea singularizării religiei creştin-ortodoxă, a întreba „Cărei religii consideră persoana că îi aparţine?” afirmă, din start, ideea că o persoană trebuie să aibă o religie.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro