Guvernul Siegfried Mureșan a picat. Dar dacă te uiți la declarațiile și, mai ales, la dispoziția înfloritoare a liderilor de partide, pare că toată lumea a câștigat.
Un eșec cu o sumedenie de învingători
PSD a câștigat pentru că și-a dorit ca PNL să piardă. PNL simte că a câștigat pentru că n-a vrut să guverneze, ci să atace din opoziție. Așa cum a remarcat jurnalista Clarice Dinu, în realitate Siegfried Mureșan a dus o mini-campanie electorală, nu o campanie consensuală pentru realizarea unui guvern.
La rândul său, AUR a câștigat pentru că rămâne „piatra care răstoarnă căruța sistemului”. UDMR a câștigat pentru că ei cad mereu în picioare. Iar cei de la USR au câștigat pentru că se pot convinge pe sine de asta, indiferent ce scor arată tabela de marcaj.
Caninii lui Putin
Ultimul pe lista victorioșilor, cu voia dumneavoastră, vorba unui fost președinte, este Nicușor Dan. Dan a câștigat pentru că Bolojan va pleca. Nu acum, dar în curând.
Și mai e cineva care zâmbește. E Călin Georgescu, în spatele căruia se ivesc, cu fiecare zi mai clar, caninii lui Vladimir Putin. Pentru Georgescu, care detestă organic democrația, fiecare lucru nerealizat, așa cum e neînvestirea unui guvern, e o demonstrație că democrația e falită. Că lucrurile nu se pot rezolva procedural, organizat și legal. În lumea sa, societatea nu se guvernează responsabil, prin reguli, ci prin „revoluții”, prin interpuși și servitori, așa cum își amenaja casa din Toscana. Cu anexă pentru servitori.
Un președinte la ONU: Cooperăm sau ne războim
Urmează o perioadă crâncenă. Nu doar politic și economic, ci și civic. Ne vor copleși dezbinarea și lipsa de încredere unii în alții. Dar n-avem altă soluție.
În recentul său discurs său de la tribuna ONU, Alexander Stubb, președintele Finlandei, a vorbit despre haosul care pândește toată lumea din cauza dezbinării. Acest haos începe la firul ierbii, în fiecare societate.
„În lumea de astăzi, cooperarea este subminată de lipsa de încredere, de nerespectarea regulilor și de slăbirea instituțiilor”, a spus Stubb. O frază clară care rezumă starea lumii.
Stubb a mai spus că avem de ales între cooperare și conflict. Ne întâlnim să discutăm sau ne înfruntăm la nesfârșit. E perfect adevărat și în România. Dar cum să recunoaștem acest adevăr?
Kelemen Hunor și sectanții
Poate cel mai important think-tank din Indo-Pacific în domeniul securității, Institutul Australian de Politică Strategică (ASPI), a publicat acum câteva zile un articol. Pe cât de scurt, pe atât de neliniștitor.
„Următorul război de clasă din Australia s-ar putea să nu se poarte în principal pe tema bogăției, ci pe cea a adevărului”, scrie autorul său, dr. John Coyne.
El vorbește despre pericolele care ne pândesc în epoca algoritmilor și a rețelelor sociale. În acest moment, „raționamentul conspiraționist” poate fi cu greu combătut. Exact cum a spus Kelemen Hunor la RFI: Nu convingi sectanții cu argumente raționale și cu informații.
Dar nu știm că încrederea e pierdută definitiv. Sigur merită să încerci să dialoghezi. Trebuie să încerci. Tot Kelemen spunea că e nevoie să lăsăm mitraliera și să vorbim unii cu alții ca să încercăm recăpătarea încrederii. Pentru că de această încredere de bază depinde să nu dispărem în haos.
„Democrația liberală depinde de ceva mult mai fragil decât consensul. Democrațiile funcționează deoarece cetățenii acceptă, în mare măsură, legitimitatea instituțiilor prin intermediul cărora sunt rezolvate dezacordurile”, scrie Coyne.
„Politologii descriu acest fenomen drept „consimțământul învinșilor”: învinșii de astăzi acceptă înfrângerea deoarece cred că rămân participanți la un sistem care le permite să devină câștigătorii de mâine. Democrația înseamnă că toată lumea are dreptul la cuvânt. Nu înseamnă că toată lumea obține ce vrea”, insistă el.
Cine are autoritate
În România, chiar și în cazul celei de-a treia încercări de data asta reușite, va fi greu de stabilit și aproape imposibil de acceptat ce înseamnă un guvern bun. Ce înseamnă echilibru bugetar. Cum să nu mai opui economia și solidaritatea socială, vorba lui Grindeanu în Parlament, înainte de vot. Fiecare partid va țipa în legea lui. Iar suporterii, de asemenea.
„Internetul a oferit aproape tuturor posibilitatea de a publica. Rețelele sociale au oferit aproape oricui posibilitatea de a ajunge la un public larg. Această democratizare a dezbaterii publice este una dintre marile realizări ale epocii noastre. Dar a transformat, de asemenea, modul în care se câștigă și se contestă autoritatea. Faptul că toată lumea are un microfon este o realizare democratică. Faptul că toată lumea crede că microfonul său îi conferă autoritate este o vulnerabilitate democratică”, crede directorul de la ASPI.
O problemă de rezistență ca stat și ca națiune
Concluzia din ASPI este tulburătoare. Și are o legătură teribilă cu ceea ce urmează în România:
„Vechiul război de clasă se întreba cine controla mijloacele de producție. Astăzi e important cum determină societățile democratice în cine să aibă încredere. Dacă australienii își pierd încrederea că dezacordul poate fi sincer, că dovezile pot schimba opiniile și că instituțiile pot produce în mod legitim rezultate care nu le plac, înfrângerea politică devine din ce în ce mai inexplicabilă fără a invoca o conspirație. Aceasta este o problemă de legitimitate democratică și, în ultimă instanță, de reziliență națională”.
Pe buletinul de vot nu sunt doar partide, e viitorul democrației
În perioada care vine, în România nu se joacă coaliții politice sau guverne. Fie politicienii vor sta la discuții reale, fie toți vom merge la vot. Iar pe buletin nu vor fi doar partide, va fi viitorul democrației. Vom vota, mai repede sau în 2028, rezistența noastră ca stat și, dacă nu e cumva patetic, poate chiar ca națiune.
Și, spre deosebire de australieni, dacă românii continuă să își piardă încrederea, e mai rău. Pentru că nu avem multă încredere, ca să ne permitem să risipim.
Cum să faci ceva constructiv, vorba aceluiași John Coyne, când am ajuns aici: „Cea mai eficientă operațiune de informare s-ar putea să nu mai fie „credeți-ne”, ci pur și simplu „nu-i credeți pe ei”.
În fața acestei tactici nihiliste, nu cunosc altă cale decât dialogul. Dialogul zi de zi, cu o loialitate netulburată pentru respectul față de celălalt, până când începem să ne ridicăm din neîncredere.
