Și dacă nu mergem pe vârfuri, ce se întâmplă?

Spațiul public a fost confiscat de amenințări, de un discurs violent, de ultimatumuri. Ei, bine, uite că nu cedăm.

În dimineața zilei de 22 decembrie 1989, devreme, metroul a anunțat că nu va opri la Piața Universității. Am coborât la Unirii. Toată noaptea se auziseră, îngrozitoare, reverberate printre blocurile cartierelor, împușcăturile. Oamenii strigau și protestau din balcoane.

De dimineață, la Universitate puteai trece doar pe sus, pentru că nu doar stația de metrou, dar și pasajul cred că era închis. Pe stradă, acolo unde se înalță acum troița, încă nu se curățaseră toate cioburile, așchiile baricadei și cauciucurile arse. 

Amestecat cu apa murdară, sângele se scurgea în canalizarea de lângă trotuare. 

Scenele erau oribile, însă nu aveau cum să le ascundă. Oamenii treceau, se închinau și mergeau mai departe, negri de supărare. Aveau să se întoarcă. 

Am ajuns, din nou, să vorbim în șoaptă

În câteva ore, tot Bucureștiul era practic în stradă. Nicio forță din lume nu se putea opune. Muncitorii de la platformele industriale au pornit spre centru spărgând porțile. Studenții strigau ”Timișoara”, ”Libertate” și ”Europa”. Da, s-a strigat în fața Intercontinentalului încă din 21 decembrie ”Europa” și ”Suntem aici!”. Se spunea că acolo sunt diplomați și ziariști străini și voiam să ne vadă. 

Pe 22 decembrie, peste 1 milion de oameni au umplut piețele, nu doar în Piața Comitetului Central, ci practic în fiecare mare intersecție a orașului sau în cartiere. Comunismul căzuse.

Astăzi, după 35 de ani, metroul oprește în fiecare stație. E lume. Câțiva oameni zâmbesc, ca într-un salut camuflat, în fața unui pericol nevăzut. 

De câteva săptămâni, unii mă încurajează din ochi, alții se uită cu reproș. Nu mă deranjează, e foarte bine, trebuie să ne acceptăm ideile diferite. Se întâmplă să vină aproape și să șoptească: ”Continuați”. Apoi coborâm, fără să ne uităm unii la alții, într-o clandestinitate care a căzut dintr-o dată peste țară. Nu divergența, ci sentimentul ubicuu de teamă, al ambelor tabere, e nou. 

Stelian Tănase a scris, pe vremuri, ”Acasă se vorbește în șoaptă”, extraordinarul jurnal al anilor târzii ai dictaturii. Acum, de o vreme, toți vorbim, din nou, în șoaptă, pe străzi și în metrou. Ne uităm la strigătele lui Makaveli care ne somează: ”Fiți cuminți, mergeți pe vârfuri”, ca să nu ni se întâmple nimic. Iar asta se petrece în Parlamentul României, cu un influencer care a fost anunțat ca viitor angajat plătit din bani publici.

Îmi pare rău că nu am fost acolo să-l întreb: ”Dacă nu mergem pe vârfuri, ce se întâmplă, puteți detalia, vă rugăm?”.

Zilele trecute, un ziarist, nu vreau să-i dau numele pentru că îl consider un mare jurnalist, l-a insultat pe Stelian Tănase, într-un mod grotesc, ridiculizându-i vârsta și atacând-i partenera de viață, la rândul ei jurnalistă. Asta doar pentru că ei au o altă părere. S-a ajuns la amenințarea copiilor, precum în cazul lui Pătraru și Gâdea, sau la hărțuirea rudelor, părinților și familiei. În tot acest timp, noi vorbim în șoaptă. 

Am ajuns să ne temem de Musk?

O parte din instituțiile românești, paralizate, se gândesc ce o să zică Donald Trump pe 20 ianuarie, ultima găselniță a extremiștilor români. Și dacă o să zică Trump ceva, noi ce facem? Mergem înapoi în URSS?

Ultima modă e să ne speriem de ce postează Musk pe X. Păi a existat, totuși, decembrie 1989, când generații de români nu s-au temut de lucruri mult mai serioase decât de o postare pe X. Așteptăm aprobare de undeva să fim liberi?

Pe 22 decembrie în zori, Europa Liberă își încheia emisiunea care durase toată noaptea. România era încă sub Ceaușescu. Emil Hurezeanu a primit un ultim telex. 

”Mai erau 30 de secunde până la încheierea emisiunii; am primit şi buletinul meteorologic de la Radio Bucureşti. Averse, temperatură relativ caldă şi un vânt puternic dinspre Nord Est. Am adăugat la microfon: Bate astăzi în România un vânt puternic dinspre Nord Est; este un vânt de libertate”.

”În acel moment însă, datorită mecanismelor de aici, mecanismele electronice care ne iau sunetul uneori, la ore fixe, fără voia noastră, aceste câteva cuvinte ”Un vânt de libertate” au zburat, s-au dus cu vântul. Aşa a fost bine să fie pentru că vântul de libertate nu trebuie anunţat de la Munchen, el nu venea nici dinspre Nord Vest el venea însăşi din inima acestui popor”, a povestit Hurezeanu, a doua zi, la microfonul Europei libere.

Aceștia suntem noi, mai buni, mai răi, diferiți, unii cu dreapta, alții cu stânga, români și maghiari, romi și germani, dar cetățeni care știm ce înseamnă haosul, pentru că l-am trăit. De ce ne temem? De ce vorbim în șoaptă? N-am făcut atâta drum, imperfecți și vai de noi, dar un neam curajos, ca să ne mai amenințe cineva să mergem pe vârfuri.