Si voi, bucatarese?(de Razvan Exarhu)

Mi s-a povestit ca in bucatarie la Hilton a fost dezmat de antilope si porci teposi, cu ocazia francofagiei. Bucatarii au fost inlocuiti pe alocuri de negrese planturoase care pregateau mese traditionale pentru oficialii tarilor francofone si foste aborigene.

In acest context international de nivel inalt, doua doamne cu satarul in mana macelareau animale exotice cot la cot, pentru conducatorii unor state vecine si prietene de pe continentul negru. Iar una dintre ele a intrebat-o pe cealalta, en francais: Si tu, tot bucatareasa? Atunci, satarul s-a oprit o clipa din caderea-i nemiloasa, pentru a lasa raspunsul sa treaca nevatamat. Nu, eu sunt ambasadoare!

Aceasta poveste m-a ajutat sa trec usor peste zilele atat de neclare ale acestei saptamani. In cele din urma, m-am lamurit din nou ca acolo sus cineva se cruceste cand ne vede asa de rataciti in traducere. Am incercat sa fac o recapitulare a timpului petrecut pentru mine in comparatie cu timpul pierdut in disecarea tuturor subiectelor cu care pocnesc din bici pe langa boi analistii.

Am iesit masiv in pierdere, numarand conversatiile despre dosare, integrare, francofonie sau nu, despre un craiovean pensionat de boala care a gasit 90 de milioane si le-a dus la politie, despre vamesii care nu au fost corupti, ci chiar victime ale fluctuatiilor valutare, despre injuraturile in franceza pe care erau indemnati cititorii nu stiu carui ziar sa le invete pentru a le folosi in trafic, despre trafic, numai trafic si nimic altceva decat trafic.

Aceste subiecte pot fi oricand inlocuite cu altele, nu va faceti griji, are cine sa se ocupe de asta. Dar senzatia ca traiesc intr-o realitate care ma absoarbe total, ma devoreaza cu incuviintarea mea si ma desprinde sistematic si absurd de lucrurile care mi se par importante m-a inspaimantat putin.

Adica, cine sunt eu sa ajung sa traiesc in afara mea? Cum e posibil ca si cuplurile de indragostiti sa vorbeasca despre Basescu, Iliescu si tot restul? Si cat de adanca este, de fapt, ruptura dintre noi si realitatea in care ni se pare ca si traim, pe langa maraiala zilnica?

Mi-a spus un prieten care a avut un job de o saptamana in Amsterdam ca era aplecat peste tastatura si a fost intrebat daca este stresat sau are o problema, pentru ca pozitia lui cocosata cam asta transmitea.

Am acceptat zilele astea ca, indiferent cat va mai agoniza aceasta lume, eu nu-mi mai permit luxul sau curiozitatea de a-i inhala emisiile mortificante. Descopar zi de zi oameni tineri si complet desprinsi de teroarea acestor personaje si situatii.

Internetul, cu forumuri, bloguri si alte forme de eliberare individuala, se dovedeste o dimensiune care te poate ajuta sa redescoperi lumea in care traiesti si sa sesizezi cu mai multa usurinta semnele schimbarii.

Si contemplata astfel, realitatea si cei care o tot umplu cu prostii isi arata fara scapare scofalcelile, disperatele operatii estetice, meschinaria, trucurile ieftine si neputinta de a sta in fata unor prefaceri iminente, care macar au avantajul ca vor obliga maimutele inconjuratoare sa adopte elemente superioare de dresaj.

Poate ca in termenii demnitatii umane, dupa ce vom intra in circuitul democratiei, nu vom mai avea ocazia sa trancanim ca niste cate atunci cand fac tablagiii ce vor cu viata noastra. Pana atunci, ramane de urmarit relatia tragicomica dintre aspiratiile generale si gesturile care le dau de gol atunci cand vine momentul de evaluare a consistentei, a pasiunii si bucuriei cu care traim.

Desi am aflat de la inteleptul chinez, pare-mi-se, ca e bine sa te feresti de vremurile interesante, spectacolul acestei prabusiri in grup a miturilor si legendelor pierderii timpului nu cred ca poate fi ratat de spectatorii care au inteles deja ca pot oricand huidui, pleca sau aplauda.

Celorlalti, activistilor autodistrugerii sau celor care nu bat mai departe de etnotv, nu le ramane decat sa se dea in continuare ambasadori, in timp ce traiesc cu furie ca niste bucatarese.