Simplu si pur, Costel (de Razvan Exarhu)

Razvan Exarhu: „L-am vazut pe Printul Charles in costum de tweed si cizme de cauciuc si mi s-a parut ca nu e inca totul pierdut pe lume.”

Am citit reactiile pe care le starnesc actiunile sale, am vazut efectele unei atitudini curajoase mult criticate si am inteles cu bucurie ca viziunea dublata de incredere reuseste sa preschimbe uratul.

Am numarat camerele din casa de la tara si am inteles ca pana la urma nu e nevoie de foarte mult ca sa dormi bine, sa te speli bine si sa mananci bine si frumos.

La toate astea se adauga si acea componenta eterica fara de care nimic din lucrurile astea mici cu care ne umplem viata nu ar fi de ajuns.

O combinatie intre aer, arome, lumina, privelisti si texturi, care poate transforma orice intr-un palat. Palatul asta e insa foarte prost inteles si, deseori, la fel de gresit construit de fiecare mic castelan ce zace ascuns in omul modern.

Arareori ne impinge ingerul sa meditam asupra imensei magazii cu efecte pe care fiecare dintre noi o taraste anevoie, tot inghesuind in ea obiecte inutile, de nepretuit.

Adunate de-a valma, de-a lungul anilor, investite cu penibile semnificatii sentimental-comerciale, posesiunile sufocante care ne populeaza viata nu ne mai permit sa ne oprim din a le cara la nesfarsit dupa noi, prevazandu-le intre timp cu alarma, gratii, caini si camere de supraveghere.

Ca un fel de Sisif modificat, cu o povara uriasa agatata in spate, nu ne mai putem indrepta nicicum, de frica sa nu ne rostogolim spre poalele muntelui. Ii studiez pe vecinii mei de la tara si ii invidiez foarte constructiv deseori pentru cat de bine traiesc, dincolo de cat de aspra le este viata.

Madonna ar da oricat pentru ciorbita aurie si vrajita pe care o gatesc unele batrane din sat, pentru gusturile simple, complete, perfecte ale ingredientelor curate si ingenios combinate in bucatariile cu pereti albi de pamant si plite de fonta afumate.

Consimtirea la distrugerea propriei vieti, acest universal rostit ASTA E! ar trebui pedepsit prin lege. Dispretul ignorantei pentru savoarea gesturilor simple ar trebui demontat inca din scoala, care, la randul ei, ar trebui sa primeasca un calificativ in plus.

Scoala generala de oameni. Nu scoala de masini, de roboti, de idioti. E si amuzant si trist, si fiecare dintre noi stie mai bine cum stau lucrurile, acest nesfarsit joc dintre ceea ce ne dorim, ne inchipuim ca meritam si putinul care ne trebuie si ne face sa ne simtim bine.

Si privind lumea la televizor, e incredibil ca cea mai accesibila solutie ramane mereu ascunsa pentru toti cei care cred ca fericirea e o chestie care vine numai dupa ce ai 7.000 de camere mari.

Si la fel de nedrept pentru sufletele care se pierd prin culoarele metroului este credinta ca nimic nu poate avea loc in alta parte. Nimic din ce este diferit de mantra alienanta a fiecarei zile nu poate fi nici real, nici credibil.

Am vazut copii care calca prin iarba ca si cum ar fi plina cu fereasca domnul, am auzit povesti repetitive si interminabile despre cat de interesanti devin oamenii care isi fac fotografii sub palmieri, am vazut efectele acestei incapacitati de a trai armonios in doua lumi complet diferite.

Nimic din aceasta infinita fascinatie stilistica nascuta din intalnirea unei stofe pretioase cu cizmele de cauciuc si pamantul umezit de ceata nu poate trece de ochii hipnotizati de lurex ai unei lumi antrenate pentru o viata de kamikaze.

Asa cum se asaza paturi in ferestre, asa cum caldura din case a ajuns un subiect de interes national pentru stirile din Afganistanul nostru cel de toate zilele, asa cum vara caldura este respinsa geto-dacic de folii de staniol, rezistenta la bucuriile si gesturile simple nu se opreste nicicand.

Loteria alegerilor complet gresite anunta noi si noi castigatori in fiecare zi, pe masura ce potul se reporteaza si lumea devine mai apta sa ucida chiar si pentru un Logan.

Curajul de a avea pareri si de a alege cele mai potrivite lucruri pentru tine seamana cu un lux pervers greu de imaginat si de indurat. Simplu si pur e pur si simplu prea mult.

Iar blestemul de a o da cu succes in bara atunci cand trebuie sa decizi pe cont propriu e concluzia acestui semibanc pe care mi l-a trimis un prieten acum pe messenger.

Fiecare al cincilea om, in lume, e chinez. Noi in familie suntem cinci. DECI, cineva e chinez. Poate tata, poate mama, poate frate-miu mai mare, Costel, sau fratele meu mai mic, Ho-Xiao-Pen. Eu cred ca e Costel…