Trăim într-o epocă în care individualitatea și celebritatea par că strâng tot mai mult din atenția lumii. Dar Spania ne-a arătat că noțiunea de echipă, în sport și peste tot, nu e demodată, ci invincibilă.   

• Spania – Argentina 1-0 a fost una dintre cele mai disproporționate finale din istoria de 96 de ani a Campionatelor Mondiale. 
• În fața unui joc colectiv uluitor al Spaniei, Argentina marelui Messi nu a reușit să tragă nici măcar un singur șut pe spațiul porții spaniolilor.

Duminică noapte, ora Europei, Lionel Messi a terminat în lacrimi prezența sa la Campionatul Mondial. Unul dintre cei mai mari fotbaliști ai lumii nu a reușit să-și ajute echipa. Pentru că Argentina a avut în față, așa cum scrie mai toată presa mondială, o Spanie care reprezintă modelul de joc colectiv. 

Rareori, fotbalul a văzut o asemenea diferență, la o finală între două echipe foarte bune. Spania a avut 68% posesie, iar Argentina 32%. La șuturi pe poartă, Spania a avut 20, iar Argentina a avut doar două!

Spania a câștigat Cupa Mondială cu 1-0, dar a mai avut două goluri anulate, ambele la limită.

Antrenorul Luis de la Fuente: „Sunt mândru de jucători și de faptul că sunt spaniol”

Iar statistica, singură, nu spune povestea sportului. „Se spune că sportul modern se concentrează exclusiv pe individ. Tipul ăsta are 422 de miliarde de urmăritori pe Instagram, bla bla bla. Spania și Paris Saint-Germain, cele mai bune echipe din lume, nu sunt de aceeași părere”, a punctat The Guardian. 

Finala a fost cel de-al 104-lea și ultimul meci al celei mai mari Cupe Mondiale din istorie, unde au jucat 48 de echipe. S-au înscris 308 goluri, iar cel al lui Torres a adus Spaniei titlul suprem, absolut meritat, conform majorității covârșitoare a specialiștilor.

„Sunt mândru de jucători și de faptul că sunt spaniol”, a spus antrenorul Spaniei, Luis de la Fuente, la finalul meciului unde tactica sa a fost indestructibilă.

Secvența incredibilă de la final

Argentinenii au fost atât de neputincioși, încât unul dintre ei, Paredes, a sărit să bată doi fotbaliști spanioli, la finalul meciului. 

„Dubla agresiune regretabilă a lui Paredes asupra lui Eric și Gavi la final e de nejustificat. Jucătorul argentinian a lăsat această imagine regretabilă cu cei doi jucători de la Barcelona, într-o secvență nedemnă de o finală a Cupei Mondiale”, a scris ziarul spaniol As.

Chiar și Clarin, influent ziar argentinian, n-a ezitat să recunoască supremația Spaniei: „Echipa lui De la Fuente a fost net superioară echipei lui Scaloni”.

Planul din 1988 care a schimbat sportul mondial și Spania

GOLAZO, publicația de sport a HotNews, a amintit că succesul fotbalistic al Spaniei face parte dintr-o investiție majoră, derulată în toate sporturile de către guvernul de la Madrid. Totul a început în 1988, cu un vast program național de investiții în infrastructura sportivă, în centrele de excelență și în importul și dezvoltarea de metode moderne de pregătire. 

Programul a precedat organizarea Olimpiadei de la Barcelona din 1992.

„Una dintre urmări a fost aceea că de la  4 medalii olimpice în 1984 și 1988, sportivii spaniolii au ajuns să câștige între 17 și 18 la fiecare dintre ultimele trei ediții ale Olimpiadei.

O altă consecință a fost apariția unor valuri uluitoare de campioni de tenis, generații care s-au generat una pe cealaltă: Arantxa Sánchez Vicario, Conchita Martínez, Carlos Moyá, Garbiñe Muguruza, Rafael Nadal și Carlos Alcaraz. La baschet s-a întâmplat același lucru”,  a scris GOLAZO. 

În această perioadă, de la lansarea programului de investiții din 1988, în fotbal Spania a câștigat trei titluri europene și două mondiale la masculin și unul european și unul mondial la feminin. Până la investiția masivă în sport, Spania câștigase un singur titlu european, la masculin.