Spectator la propria moarte (de Dan Tapalaga)

Epoca Tariceanu a intrat in proces accelerat de descompunere. Constructia sa politica, liberalismul static si autosuficient, este o contradictie, un produs intirziat istoric si nu prematur sau incomod, asa cum sustin escatologii partidului.

Ce-i uneste pe Musca, Stoica si Stolojan? Basescu, acuza adversarii celor trei. Ura si dispretul fata de gruparea Patriciu, vor sopti simpatizantii rebelilor. Insusi Tariceanu, as completa, admitind ca asa-numitul „Apel pentru unitatea si relansarea PNL“ este exclusiv creatia sa.

Fara gafele, ezitarile si greselile sale, „sfinta treime“ s-ar fi vazut silita sa inventeze pretexte de revolta. Or, disidentii din PNL isi extrag forta atacului tocmai din risipa paguboasa si neinspirata de energie cu care Tariceanu isi apara scaunul. Munitia le-a oferit-o, generos, el insusi.

Ultimatumul in noua puncte gindit de troica „justitiara“ reprezinta inca un element birocratic si institutional din planul elaborat al lichidarii sale de la virful partidului si, pasul doi, din Guvern. Din acest punct de vedere, actiunea celor trei, garnisita cu principii si lozinci usor patetice, sufera de lipsa de onestitate si contine un gram de ipocrizie.

Insa mai importanta decit metoda actiunii este justetea argumentelor. Iar cei care se opresc doar asupra metodei evita in mod deliberat discutia pe fond: este PNL in criza? Evident ca da. O spun deja, apasat, tot mai multi lideri, aliniati pina mai ieri in spatele sefului. Vezi Antonescu, adeptul limpezirii apelor prin congres extraordinar.

Caderea in sondaje poate fi amortizata cu unu-doua sondaje masluite, insa impactul final va fi imposibil de evitat. Liberalii lucizi stiu asta. A inteles-o si oscilantul Flutur, in zborul sau indecis intre Cotroceni si Palatul Victoria, cind a propus taberelor beligerante sa-si vire cutitele in teaca. Ceea ce, desigur, nu se va intimpla.

Dar putea oare proceda Tariceanu si altfel? Putea evita iminenta dezastrului? Raspunsul este, fatalmente, nu. Nascut sub semnul pacatului tradarii, din parinti politici proscrisi, lui Tariceanu ii era scris sa sfirseasca in chinuri. Este destinul omului politic prea mic pentru misiuni reformatoare atit de mari, prea dependent si dator pentru un guvern curat si liber de sarcini.

Ca intr-o cronica a unei morti anuntate, a luat calea esafodului inca din prima sa zi la sefia PNL. Ar fi putut evita ghilotina, conditionat de numerosi si imposibili „daca“.

Daca se rupea definitiv de Patriciu si de grupurile nelegitime de interese din PNL, daca accepta anticipatele in vara anului trecut, daca iesea din incremenire administrativa, daca distrugea definitiv matricea politica a postcomunismului sintetizata in sintagma „guvern de intimi“ etc.

In timp ce pina si PSD forteaza „managementul“ partidului sa-si faca datoria, seful PNL a ales conservatorismul total, micul compromis, incremenirea. Asezati cu forta in galeria antireformistilor, liberalii vor plati scump ambitiile liderului sau si vor ajunge, in final, sa vada topirea in PD ca ultima solutie salvatoare.

Cum eliberarea de al sau destin nefast nu s-a produs, premierului nu-i ramine decit sa asiste impasibil la propria executie, regizata aproape la vedere, sub ochii sai. Va avea parte de o agonie prelungita, deoarece cinicul Basescu nu are nici un interes sa-i grabeasca sfirsitul.

Cu ezitarile si gafele sale proverbiale, Tariceanu este turnesolul ideal cu ajutorul caruia seful statului isi pune in valoare calitatile de jucator.

Ultimul exemplu: Tariceanu a vorbit din virful buzelor despre repatrierea romanilor din Liban, in timp ce Basescu a confiscat abil tema tipind din toti rarunchii la „institutiile abilitate“. Seful statului aduna puncte infinit mai usor cu unul ca „Moliceanu“ sigur si previzibil la guvern decit cu un tehnocrat imprevizibil si nesigur ca Stolojan.

Cu ultimul, poate defila cu succes in campanii electorale, fiindu-i rezervat, probabil, rolul de premier-carburant pentru prezidentialele din 2009.

Rebelii, tradatorii (Vladescu, Ungureanu, Antonescu si, poate, altii) n-ar fi existat daca nu i-ar fi ajutat sa se nasca, daca nu le-ar fi alimentat frustrarile si nemultumirile cu aroganta sa, cu gafele sale monumentale si credinta ca liberalismul poate fi tinut si cu personaje de mina a doua.

Adica, discutiile docte despre soarta trista a liberalilor pe pamint trebuie limitate la un singur nume: Tariceanu.