Star Wars VII – un film pentru fete?
Dacă citiți acest articol, posibil să vă fi intrigat titlul. Chiar să fie Star Wars un film pentru fete? Prima intuiție pe care o avem este că filmele pentru fete sunt din specia celor cu iubiri, pantofi și, în cel mai fericit caz, cu inorogi. Cum de persistă această impresie este în sine o întrebare interesantă, dar rămâne pentru altă dată.
Desigur, Star Wars VII este un film pentru fete – adică și pentru fete. Orice film este și pentru fete, chiar dacă scrie pe el „Doar pentru băieți!” – deoarece destule fete iubesc filmele „pentru băieți”. Vedem o continuitate cu episoadele anterioare, dar și diferențe notabile. Star Wars VII va schimba standardul prezenței feminine în genul science-fiction, în cel puțin trei direcții: frecvența personajelor memorabile, caracterul incidental al feminității și sociabilitatea feminină (apropo de testul Bechdel-Wallace). Le discutăm pe rând mai jos. Dar, tocmai prin reprezentările inovative ale feminității, Star Wars VII este mai ales un film și pentru băieți. Spectatorii se vor obișnui treptat să nu se panicheze când văd două sau mai multe filme cu personajele feminine învingătoare – precum C. T. Popescu care, după trei vizionări, a și simțit suflul rece al matriarhatului [1]. Vorba lui Finn: „Stay calm”.
Discuția de mai jos nu va clarifica dacă Star Wars VII este o continuare valoroasă a seriei Star Wars sau una proastă – sau altminteri. Subiectul este altul. Pornind de la observația factuală a popularității sale, merită pusă întrebarea: face vreo diferență Star Wars VII în colecția de povești – sau, mai bine zis, în penuria de personaje – prin care ne bricolăm identitățile feminine (dacă e cazul) și prin care înțelegem feminitatea altor persoane din jurul nostru? Schimbă ceva în multiplele sedimente prin care se constituie identitatea de gen – zi de zi, film de film, reclamă de reclamă, carte de carte, manual de manual (apropo de Alice în Țara Manualelor)[2]? Sau este aceeași Mărie cu altă pălărie? Voi argumenta, criteriu cu criteriu, că e vorba despre o Mărie foarte diferită, pentru care pălăria nu mai contează.
Primele două serii Star Wars de la bun început s-au bazat pe protagoniste feminine puternice, având așadar o invitație explicită pentru publicul feminin. Când spunem „protagoniste feminine puternice”, este însă vorba despre un plural lingvistic, mai degrabă decât despre o pluralitate, cele mai importante fiind doar două: Padmé Amidala, respectiv Leia Organa – care, colac peste pupăză, a trecut și prin etapa bikini. În Star Wars VII apar dintr-un foc trei personaje feminine puternice și nesexualizate (Rey, Maz și Leia), plus unul foarte interesant prin reprezentarea sa vizuală (Captain Phasma) și cel puțin trei piloți – rol care nici măcar nu are versiune feminină în limba română – pilotesă? pilotă? Numărul contează, deoarece transformă personajele feminine din ceva excepțional în ceva normal. Când apar unul – două personaje feminine într-un context esențialmente masculin, ele sunt excepții care transmit mesajul că femeile își au rostul și au ceva de spus doar dacă sunt excepționale. Star Wars VII reușește, spre deosebire de multe alte filme SF contemporane, să „prezinte o viziune futuristă a unei lumi pluraliste în care audiența sa trăiește deja”, după cum observă M. Dargis [3].
Suntem atât de obișnuiți să vedem doar eroi masculini, încât mai multe eroine feminine una după alta pot stârni angoase. C. T. Popescu scrie, de exemplu: „E a treia superproducție de care dau cu ochii în câteva luni, după „Mad Max” și „The Martian”, unde femeia este cea mai tare din parcare, atât peste bărbatul negativ, cât și peste cel pozitiv. Bag de seamă că Hollywoodul ne îndreaptă spre matriarhat” [1]. Este aici o veste bună și o veste proastă. Vestea bună este că C. T. Popescu se orientează, voluntar sau nu, spre filme cu eroine feminine, altminteri nu ar nimeri chiar atât de multe (dacă trei sunt multe). Cel puțin în anul 2014, doar 12% dintre protagoniștii filmelor americane erau femei, în top 100 al încasărilor, conform studiului lui M. Lauzen [4]. Vestea proastă este că toate celelalte filme ne conduc spre patriarhat, conform raționamentului lui C. T. Popescu – și, interesant, jurnalistul nu pare să aibă vreo problemă cu această direcție.
Revenind la eroinele noastre: Leia și Padmé aveau în repertoriu competențe stereotipic masculine precum politica, strategia militară și lupta efectivă. Star Wars VII cucerește noi teritorii: Rey se pricepe la tehnologie („she knows her stuff”, remarcă apreciativ Han Solo), iar Maz Kanata este înțeleaptă într-ale universului și strategică, așa cum i se cade unei afaceriste de peste 1000 de ani.
Mai important: dincolo de numărul personajelor feminine și de competențele lor, filmul se remarcă prin stilul ne-accentuat al feminității. Mai degrabă decât femei-eroine, vedem în film personaje care, incidental, sunt femei. După cum remarcă C. Dougherty, „Rey, raritatea din Star Wars: The Force Awakens, este un personaj care întâmplător este femeie, mai degrabă decât o femeie inclusă în scenariu pentru a demonstra empowerment” [5]. Filmul devine astfel un comentariu asupra relevanței genului în viața de zi cu zi – reușind să împingă în penumbră clasificarea masculin / feminin, tocmai prin transformarea sa într-o trăsătură banală vizual și irelevantă caracterial. Dacă Leia (ocazional) și mai ales Padmé atrag privirea prin senzualitatea lor, subliniată de veștmintele exotice și revelatoare, Rey este portretizată ca fiind… simpatică. Bun, este drăguță, sau așa ceva. Hainele sale poate vor stârni furori pe catwalk [6], dar mai puțin probabil să apară în fantezii erotice. Cât despre Captain Phasma, costumația sa a stârnit un val de discuții – tocmai pentru că nu descoperă nimic feminin. Este o armură completă – singurul indiciu de gen fiind vocea. Nicio bătaie din pleoape, nici un zâmbet seducător, nici un sărut, niciun braț dezgolit. Nimic. La fel, desigur, în cazul piloților. Și pentru Rey, și pentru Captain Phasma, și pentru Maz Kanata feminitatea este o întâmplare: toate acțiunile lor ar fi putut fi înfăptuite și de un personaj masculin. Transpare aici o acceptare a genului ca stil, ca incident, ca nuanțare, mai degrabă decât o „a doua natură”.
Despre Star Wars VII s-a spus în repetate rânduri că trece și testul Bechdel-Wallace. Detaliile sunt foarte interesante și merită discutate. Popularizat de Alison Bechdel în 1985 în banda sa desenată „The Rule”, testul pune trei întrebări: 1) există două personaje feminine în film? 2) Vorbesc între ele? 3) Dacă da, vorbesc despre altceva decât despre un bărbat? [7] [8]. Ideea este inspirată din observația Virginiei Woolf din eseul A Room of One’s Own, în 1929:
„‘Chloe liked Olivia,’ I read. And then it struck me how immense a change was there. Chloe liked Olivia perhaps for the first time in literature. (…) All these relationships between women, I thought, rapidly recalling the splendid gallery of fictitious women, are too simple. (…) I tried to remember any case in the course of my reading where two women are represented as friends. (…) They are now and then mothers and daughters. But almost without exception they are shown in their relation to men. It was strange to think that all the great women of fiction were, until Jane Austen’s day, not only seen by the other sex, but seen only in relation to the other sex. And how small a part of a woman’s life is that” ([9], cap. 5).
Pentru un test atât de simplu, este uimitor cât de multe filme nu îl trec. După cum observă K. McKinney, în 2015 abia 54 din topul primelor 100 de filme cu succes de box office în SUA îndeplinesc cele trei condiții. Proporția este relativ stabilă pentru filmele americane din anii 2000, în urcare de la aproximativ 25% în anii ’70 – după cum raportează W. Hickey [8]. Desigur, s-ar putea și altfel; la urma urmei femeile vorbesc între ele în realitate. Noi avem o dovadă la îndemână chiar în Noul val românesc, după cum scrie M. Kolcsár [10].
Testul Bechdel nu este o diagnoză a calității filmelor – nici măcar în ceea ce privește calitatea reprezentării personajelor feminine. După cum putem să ne minunăm, Gravity nu trece testul – deși Dr. Ryan Stone, jucată de Sandra Bullock, este desigur memorabilă. Nici Avatar, nici întreaga trilogie Lord of the Rings, nici prima trilogie Star Wars (episoadele IV-VI) nu trec – deși toate includ personaje feminine puternice. În același timp, un film în care două personaje secundare vorbesc despre ojă va trece [8]. Prin urmare, la prima vedere testul Bechdel-Wallace poate părea limitat, dacă nu chiar înșelător – după cum observau studenții și studentele cu care am discutat chestiunea, la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din Universitatea din București. Totuși, nu este așa. Ne stau la dispoziție două perspective prin care putem să-i estimăm mai bine valoarea.
În primul rând, reprezentarea feminității în filme poate fi judecată pe mai multe dimensiuni. Prima dintre ele, cea mai populară, se referă la prezența unuia sau mai multor personaje feminine puternice, complexe. Ei bine, testul Bechdel-Wallace nu se referă deloc la asta, ci la cu totul altceva: o a doua dimensiune, complet independentă. Testul se referă la surprinderea sau, mai degrabă, omisiunea sociabilității feminine – a momentelor în care spectatorii sunt implicați într-o micro-lume a conversației feminine. Într-un film poți avea personaje puternice fără sociabilitate feminină – sau invers, sau ambele, sau niciuna; de aceea cele două dimensiuni sunt clar independente una de alta. Sunt ca frișca și cafeaua: pot apărea în orice combinație, împreună sau deloc. Când apar împreună e plăcut și stârnesc inspirație. În teorie, o conversație feminină dintr-un film ar putea fi despre orice, așa cum sunt cele masculine – de la sensul vieții la sport, politică, tehnologie, modă sau bere. (Da, chiar și bere). Prin testul Bechdel Wallace observăm că, din păcate, practica Hollywoodiană a portretizării sociabilității feminine este foarte constrângătoare, personajele femei fiind fie prea puține pentru a ajunge să discute, fie anexate unor personaje masculine cu care și despre care vorbesc.
De ce este importantă portretizarea sociabilității feminine? Nu e suficient să apară femei ca personaje puternice? Mai trebuie să și vorbească între ele? Oare cerem prea mult? Portretizarea conversațiilor între personaje funcționează ca o infrastructură care susține profunzimea și soliditatea acestora, așa cum o rețea de rădăcini susține trunchiurile. Personajele își manifestă, prin conversații, dependențele și interdependențele. Structura acestor conversații devine o hartă a relațiilor de putere: personajele care vorbesc între ele cel mai mult sunt cele care definesc realitatea filmului. Cel mai adesea, personajele feminine sunt dependente de cele masculine, comunicând doar prin ele și cu ele. Testul Bechdel Wallace colorează zonele în care două personaje feminine comunică, susținându-și reciproc gândurile, interesele, experiențele. Cel mai adesea aceste zone sunt minuscule pete de culoare pe o hartă alb-negru a conversațiilor masculine sau între bărbați și femei.
În al doilea rând, testul Bechdel-Wallace nu este o diagnoză finală – dimpotrivă. Acest test despre conversații este valoros chiar ca punct de început al unei conversații despre un anume film [7]. Dacă îl adoptăm, o să producă detalii, întrebări și discuții palpitante. Cele trei întrebări ne pun să observăm cu atenție, pas cu pas, dacă și în ce fel filmele schițează personajele feminine; ne îndeamnă să le urmărim cuvintele pe parcursul acțiunii și să explicăm, uneori, cum se face că un film de două ore nu include nicio discuție între două femei care să nu se refere la un bărbat.
INTERVIURILE HotNews.ro