Statele Unite ale Internetului
Să ne imaginăm următoarea scenă: nu mai există state cu cetățeni, granițe și armate, monede și bănci naționale, steaguri și imnuri. Există doar națiuni virtuale, compuse din utilizatori, care nu au nevoie să se apere decât de atacuri cibernetice venite din dark web. (Care este, de fapt, singura rămășiță a Lumii Vechi.) Peste toate, câteva organizații globale, care asigură infrastructura și o supraveghere aparent distantă – atât cât să existe figuri de autoritate în spațiul public și foarte virtual.
Descrierea de mai sus sună a science-fiction prost. Și e foarte posibil să și rămână la stadiul de science-fiction, măcar în timpul vieților noastre. Cu toate astea, speranța că sentimentele naționaliste se vor ofili în favoarea unor afinități transfrontaliere – mai puternice și mai puțin distructive -, a fost una care a împins Internetul mai departe, măcar din punct de vedere ideologic. Pentru că dispar barierele din spațiu și timp, dar mai ales pentru că – spune povestea – coabitarea duce la toleranță.
În esență, discuția se desfășura în termenii unei federalizări virtuale perfecte, prin protocoale de transfer de date. care ar fi decurs fără nici un fel de piedici de natură financiară sau legislativă. Știm prea bine cum s-a întâmplat istoria: visul s-a năruit relativ devreme, cu primul proces antitrust din industrie, al Netscape împotriva Microsoft. Cu alte cuvinte, două companii private care își disputau practicile comerciale.
Putem să ne uităm la Uniunea Europeană ca la un experiment de federalizare, prin comparație. A trecut suficient timp de la crearea acestei structuri încât să-i putem vedea istoria mai în larg. Sunt de partea celor care cred că circulația liberă nu face decât să ajute pe termen lung, am circulat prin diverse țări doar cu buletinul, am avut colegi de facultate și de birou din diverse colțuri ale Uniunii. Nu mi s-a întâmplat vreodată să ies din toate interacțiunile astea fără o perspectivă sau o idee în plus.
Au dispărut bizareriile naționaliste în țările membre ale Uniunii? S-au atenuat manifestările de dragoste pentru istoriile de măreție apusă și fantasmele mai mult sau mai puțin imperiale? Cu siguranță că nu. Ba chiar, într-o zi de 2016, Marea Britanie a decis într-un referendum, cu 52% la 48%, să părăsească Uniunea; un fapt pentru care încă se mai caută explicații, în literatură, în editoriale sau în științele politice. Așadar, unul dintre membrii cei mai importanți a zis deja pas, ocazie cu care a și creat un precedent.
Cartea suveranității rămâne una dintre cele mai importante pentru cei pe care îi numim generic naționaliști – un termen în a cărui istorie se amestecă republicanism și autodeterminare, ideile de națiune și stat-națiune, comunități imaginate și construite social, istorie care sclipește a glorie. E posibil un viitor în care ideea de suveranitate națională, bazată pe constructe imaginare și fizice, dispare?
Sigur că scenariul din deschiderea articolului e unul imposibil, însă există niște cifre care ne dau o imagine asupra acestei lumi virtuale: doar 59.5% din populația lumii utilizează Internetul (4.66 de miliarde din 7.83 în cifre absolute).[1] Singura regiune care se apropie de 100% ca rată de utilizatori de Internet din populație este Europa de Nord, cu 96%.[2] Top 10 al statelor după procentul de utilizatori de Internet e complet diferit față de cel bazat pe populație. În ordine descrescătoare: Emiratele Arabe Unite, Danemarca, Suedia, Coreea de Sud, Elveția, Olanda, Marea Britanie, Arabia Saudită, Canada, Germania. România e pe locul 29 – înaintea Chinei.[3]
Funcționează, măcar la acest nivel, conceptul de națiuni virtuale? Încă nu – procentul de utilizatori de Internet e doar o reprezentare pentru nivelul de trai și gradul de alfabetizare digitală. Nu ne spune nimic despre regimuri de guvernare, drepturile omului, valori sociale, religii și credințe, limbi vorbite, etnii, comunități reale sau imaginate.
INTERVIURILE HotNews.ro