Statul justitienesc (de Traian Ungureanu)

Economia conteaza, cultura decide. Exista nenumarate cai de a ocoli problemele de fond ale unui stat, dar dispozitiile severe ale acestei formule dicteaza, intotdeauna, bilantul: in sau in afara propriei istorii, cu sau fara sansa unui viitor comun. Pina la Traian Basescu, Romania a dormitat in asteptarea unui miracol fara deranj.

Toti sefii de stat si toate puterile marunte sau carunte ale politicii romanesti au invocat prosperitatea, cu gindul ca pot indupleca, dribla sau amina buna asezare a vietii publice. Traian Basescu a intrerupt reveria, punind abrupt chestiunea continutului. Acest viraj a adus, imediat, la rampa, nevoia de justitie in timp real, carne vie si ani de puscarie pe cap de baron.

S-ar putea ca Basescu sa iasa la pensie (dupa dispozitiile trimise, spre schilodire, Curtii Constitutionale de acelasi Basescu) fara sa citeasca o pagina din opera recentului sau decorat, Cartarescu. Insa Basescu e deja primul presedinte cult al romanilor. Cei care masoara gradul de instructie al acestui presedinte fara abonament la reviste literare se insala cumplit.

Criticii presedintelui vor sa numere tablouri si carte rara. Le pot gasi in Zambaccian. Basescu lucreaza la realcatuirea culturii politice nationale. E un hobby dramatic si nesuferit.

Prima propozitie a acestei interventii in raspar e si cea mai grea: nu se poate trece de la dictatura la democratie. Cine promite o scurtatura curata si asfaltata e un demagog. Condusa de piloti recomandati de regimul comunist, Romania a pierdut primii 15 ani de libertate, negociind un pact iluzoriu: vindecare fara interventie.

Tirgul a adus cistiguri fabuloase partidei impostorilor: o clasa corupta care a preluat statul, pentru a se inalta definitiv deasupra grijilor si culpei. In 2004, la aparitia lui Basescu, statul oligarhic era consolidat. Era totodata si calea gresita, dinspre dictatura spre democratie.

Traian Basescu n–a facut decit sa inteleaga ca statul roman trebuie sa se nasca inca o data, de data asta prin autoritatea institutiilor. Conflictul cu oligarhia s-a declansat instantaneu si va continua pina la anihilarea directa sau indirecta a uneia dintre parti.

Unii au numit reaparitia justitiei in viata publica romaneasca stat politienesc. Sa admitem, o clipa, ca e asa.

Care e alternativa? Statul oligarhic? Conlucrarea resemnata cu reteaua care domina, prin economie, pulsul vietii cotidiene si, prin patronaj, institutiile democratice? In locul celor care se lesina de oroare la gindul statului politienesc, as fi mai ingrijorat de aroganta retelei care defileaza cu Parlamentul, Curtea Constitutionala, trusturi media si partide mari la cingatoare.

Tema statului politienesc e cea mai premeditata pierdere de timp si atentie, de la pericolul maghiar si revenirea mosierilor. Sa luam aminte. Nu sintem acolo unde credem. Nu sintem cu un pas in urma, ci cu un pas inaintea statelor de coruptie totala. La Sofia, de pilda, conturile se regleaza in strada. Noua cultura politica a bulgarilor se mestereste prin tiruri de arma automata.

Intr-un fel, e mai cinstit. Si, in orice caz, mai vizibil. Bulgarii sint martori oculari la executia publica a propriului viitor. La Bucuresti, unde nici o delapidare nu se poate lipsi de o gura de comentator si nici un tun nu trece fara o parere docta, lucrurile stau altfel.

Ce se incheie, la Sofia, intr-o balta de singe se adjudeca, la Bucuresti, cu mina pe cartela de vot, in Parlament, sau cu telefonul care mituieste un judecator. Denaturarea culturii publice romanesti e infinit mai subtila. Avem, iar, privilegii de campioana dunareana: ne putem aseza vecinii in centrul bascaliei care nu-i iarta pe caposi.

Asa-zisul stat politienesc al lui Basescu e, cu o vorba necioplita, stat justitienesc – prima incercare de desecare a mlastinii procedurale din care se hraneste regimul de consum propriu al oligarhiei romanesti. Frica de dictatura lui Han Basescu e o paranteza diversionista si o tema dezonoranta. Mai intii, pentru ca desfide orice gind la viitorul vietii comune a romanilor.

Apoi, pentru ca trimite, spre generatiile care vin un mesaj otravit. Falsificatorii de opinie isi trag pe sfoara urmasii. Nimic nu ii inarmeaza pe cei care vin cu exemplul a ceea ce a fost umilinta dura a adevaratului stat politienesc.

Acolo, in abuzul permanent, in frig si foame, in puterea securistului, din spatele militianului, din spatele activistului, din spatele echitatii socialiste s-a aflat degradarea. Cine se face ca uita pregateste generatiile care vin pentru umilinta urmatoare.