Stiinta a fost aservita lumii politice

Evenimentul care a putut şoca întreaga noastră comunitate academică în ultimele zile se rezumă la faptul că puterea actuală a reformat o bună parte a consiliilor ministeriale aferente învăţământului şi cercetării: lista noilor componenţi ale acestora exclude marile universităţi sau le reprezintă nesemnificativ, indică o prezenţă masivă a persoanelor implicate politic sau doar clientelar în raport cu puterea, iar programul anunţat pentru activitatea viitoarelor consilii este decis să rupă firava tradiţie a evaluărilor internaţionale, subordonând cercetarea ştiinţifică lumii politice şi criteriilor identităţii naţionale. Bineînţeles, acest fapt este contrar statutului cunoaşterii umane în general, care nu poate avea alt obiect decât cele universale, iar acest lucru nu a putut fi contrazis de nimeni de la Platon încoace. Bineînţeles că evenimentul este revoltător şi frustrant în raport cu idealurile de performanţă internaţională care au fost cultivate în câteva institute onorabile de cercetare din România, împotriva cărora este acum dirijată suma organismelor care vor finanţa, juriza, monitoriza în viitorul apropiat cercetarea românească (şi, poate, o vor reprezenta în organismele internaţionale de profil, dacă vor dori şi vor avea, desigur, membri care să vorbească o limbă de circulaţie internaţională). Dacă ţinem cont de faptul că o asemenea deturnare de direcţie a evoluţiei valorilor (măcar) declarate de România în ultimele decenii este în contradicţie cu practica internaţională (nici o agenţie de finanţare nu selectează pe criterii etnice evaluatori, iar dintre cei disponibili, îi invită pe cei mai performanţi să evalueze performanţa, iar nu pe politicieni sau pe clienţii lor), atunci putem liniştiţi să conchidem: nu trebuie să medităm la furia şi frustrarea de moment, ci să încercăm să înţelegem cu răbdareurmătoarele lucruri: 1. cum a fost posibilă o asemenea situaţie, 2. care sunt situaţiile recente cele mai înrudite. 3. care sunt efectele pe termen mediu şi lung ale unei asemenea măsuri. 4. care sunt lucrurile pozitive, cu adevărat excepţionale, care ni se mai pot petrece sub un asemenea regim. Voi încerca un răspuns, mai degrabă meditativ şi principial decât ancorat într-un prezent imediat, rugându-mi cititorul să admită faptul că a medita la lucrurile care ni se petrec zi de zi privindu-le doar cu lupa contextelor particulare înseamnă a nu le înţelege deloc dincolo de urgenţa lor trepidantă şi a le consuma exclusiv în umorile vieţii cotidiene.

1. Cei din urmă 27 de ani au fost, pentru România, teatrul supravieţuirii cu succes a nomenclaturii comuniste, care şi-a conservat membrii atât cât biologia le-a permis, care şi-a proliferat metodele, şi-a transmis instrumentele şi învăţăturile şi a pierdut de câteva ori puterea în faţa unor grupuri insuficient închegate politic pentru a o putea păstra pe lungă durată. Vechea nomenclatură comunistă a devenit treptat, prin exerciţiul puterii, o oligarhie structurată pe criterii de clanuri, preocupată permanent să se instituie ca un concurent economic al statului însuşi şi permanent la limita legii (prin corupţie în general, prin plagiate în lumea academică). Acest grup a dat tonul, uneori şi oponenţii l-au imitat. Cu toţii au constituit o clasă de mică boierime locală, (li s-a dat adesea numele de “baroni”), iar în mediul universitar lor le-au corespuns figuri cu putere instituţională din deceniul trecut şi, bineînţeles, pletora micilor universităţi de provincie care dau balastul învăţământului şi cercetării actuale, dar şi titluri universitare care sună bine pentru clasa politică (a fost deja comentat în presă faptul că în actualul parlament majoritatea membrilor este absolventă de asemenea mici universităţi). Prin contradicţia sa cu statul de drept (corupţie, mită, plagiat, clientelism, etc.) această clasă deţine practici despre care ne putem închipui că au proliferat anterior primelor voievodate, în absenţa unor legi universale. Este posibil ca înainte de Negru Vodă să fi mers lucrurile oarecum analogic. Absenţa unui cult al legii universale ne pune însă, într-o situaţie stranie: absenţa, din perspectiva legii pe care o instituie, a statului ca obiect pe care ne pregătim să îl aniversăm anul viitor. Prin urmare, sunt de părere că motivul care a generat schimbările recente şi orientarea cercetării ştiinţifice spre clientelism politic trebuie căutat în strategia de supravieţuire şi procurare de avantaje proprii a acestui grup. Duşmanul lui este tot ceea ce e universal: legea, practica internaţională, tendinţa cercetării spre performanţă neimplicată local, universitatea şi, în general, intelectualul. Ura sau, măcar, dispreţul faţă de profesionistul ideilor universale este motivul cu care îmi explic absenţa din noul CNCS a umaniştilor. Este un semn că noua putere nu dă importanţă cercetării umaniste. Ea uită astfel că centenarul la care am făcut aluzie anterior nu a devenit posibil datorită industriei româneşti, nici datorită unei politici la fel de perverse acum o sută de ani ca şi acum, ci unei persuasiuni intelectuale şi a argumentului unei continuităţi umaniste: identitatea pe care ne pregătim să o serbăm este construcţia umaniştilor, întinsă pe multe generaţii. Noi vom serba centenarul, probabil, cu o piuliţă şi un şurub, dacă finanţarea de stat a cercetării nu mai este interesată de lumea umaniştilor. Însă ura şi spaima faţă de universalitate este mult prea caracteristică grupului uman care dirijează viaţa politică a României pentru ca dezbaterea critică şi profesionistă asupra adevărului să mai aibă parte de elogii, finanţare, sprijin şi reprezentare.

2. Faptul de a reforma Consiliul de Etică, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, a forţa prin mijloace necolegiale schimbări în Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (care mai rezistă, deocamdată, probabil datorită spaimei pe care o inspiră prin expertizele pronunţate asupra plagiatelor), reprezintă fapte înrudite cu altele pe care puterea le-a comis, şi la care reacţia publică a fost diferită. Dar ele stau într-un gen comun. Modificarea codului penal pentru a scoate infractorii din puşcării pentru a salva colegii de partid şi rezumarea dreptului de a evalua şcoli doctorale exclusiv pentru un consiliu clientelar puterii sunt fenomene înrudite: astfel, baronii locali vor avea în continuare mici universităţi la dispoziţie, prin toate târgurile, pentru a-şi acoperi blazonul cu titluri râvnite iresponsabil. A bloca expertizele internaţionale ale proiectelor de cercetare şi a supranumi ministerul culturii drept unul al “identităţii naţionale” înseamnă acelaşi lucru: a agita o retorică identitară acolo unde preocuparea faţă de universalitate trebuie să aibă un loc decent. A separa cercetarea de învăţământ, prin două ministere diferite, înseamnă a bloca transmiterea inovatoare a oricărei tradiţii. (Căci e fals să presupui că unii transmit cunoaşterea, pe când alţii o inovează. Un bun coleg ne atrăgea atenţia asupra absenţei, din lista unităţilor de cercetare enumerată pe site-ul noului minister, tocmai a universităţilor, deşi angajaţii lor au în mod legal cercetarea drept o secvenţă a normei lor. Cum să construieşti, apoi, în marile universităţi, motivaţia membrilor ei de a determina urcarea în clasamentele internaţionale a universităţii, dacă statul nu duce o politică de sprijinire a performanţei?). Separarea ministerelor este o absurditate în orice practică internaţională, dar este consonantă vechiului sistem sovietic al vieţii academice separate de universitate şi, probabil, mai uşor controlabile politic.

3. Consecinţele pe termen mediu şi lung sunt evidente: o descurajare a cercetării ştiinţifice de performanţă, o discreditare socială a învăţământului şi cercetării umaniste, o deconectare de la valorile şi practicile europene, o lume aservită politicului şi asigurarea unei populaţii tot mai puţin elevate, aşadar tot mai uşor de manipulat electoral, fericită cu o creştere salarială, dar oarbă şi candidă în faţa inflaţiei pe care această creştere o anunţă drept iminentă.

4. Există, în mijlocul acestui spectacol sumbru, câteva fericiri care ne aşteaptă şi nu este exclus să ni se întâmple. Una dintre ele este o coeziune a lumii intelectuale în faţa neîncrederii în stat şi în interesul acestuia de a o sprijini. Adică va reapărea un consens asupra ideii că orice cercetare serioasă, orice performanţă umanistă notabilă se va face de acum încolo aşa cum se făcea şi mai demult, adică fără sprijinul statului, ci doar prin sacrificii personale, mereu contra instituţiilor şi din pură pasiune. Într-o lume care finanţează intelectualii, aceste stări de spirit sunt adesea puse în pericol. Într-o lume care îi marginalizează, ele înfloresc. Îmi aduc aminte cu nostalgie de anii în care, din dorinţa de a face să înflorească studiile de filosofie medievală în România treceam, căram prin gări, vămi, aeropoarte şi parcări cu mâini zgâriate de greutatea geamantanelor, fotocopii care îmi alcătuiesc azi o parte din biblioteca. (Era pe vremea când filosofia, gramatica şi logica dispăreau treptat din licee, sub presiunea nesăbuită a unui pretins reformist.) Toţi cei care făceam acel efort aveam o sursă de motivaţie pe care mi-e foarte greu să le-o mai explic celor care fac azi – ca în orice lume normală – doar un referat de necesitate pentru a obţine o carte. Să revenim, aşadar, la lumea anormală, poate ne va întări motivaţia de grup.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro