Stiinta – subterfugiu si scapare pentru penali?
Am făcut un doctorat „pe bune”; acolo am învăţat să iubesc ştiinţa, şi tot acolo am învăţat că, pentru a publica ceva respectabil, trebuie să munceşti pe brânci. Motivul este simplu: orice cercetător are ambiţia de a descoperi ceva nou în lume, de a afla primul ceea ce nu ştie nimeni. Acesta dorinţă, numită trivial “curiozitate”, este motorul principal al dezvoltării cunoaşterii, care la rândul ei este factorul principal de progres material şi spiritual al omenirii.
E de la sine de înţeles că nu toţi fac descoperiri de importanţă majoră, dar tot de la sine înţeles este că rezultatul muncii lor trebuie să fie deosebit, măcar pentru a fi luat în seamă. Iar asta înseamnă învăţare continuă, repetări, transpiraţie şi frustrări. Abia după ce a trecut prin porţile obişnuite ale disperării („nu mai înţeleg nimic!” „nu sunt primul să gândesc asta?”), şi abia după ani de cercetare, un cercetător poate scrie o lucrare care are ceva de spus, în medie una pe an (evit să discut aici despre presiunea academică). Una pe an!
Ceea ce văd însă în România, mai ales în ultimele zile, mă lasă perplex. Pe de o parte, Senatul relaxează condiţiile în care se poate obţine un doctorat, în condiţiile în care o grămadă de doctorate sunt (dovedit) plagiate, de la vlădică la opincă. Personal, am privit doctoratul ca pe o şansă ce mi s-a oferit, de a face cercetare plătit cu salariu (altfel, câţi dintre noi avem privilegiul asta?). În România ultimilor ani însă, doctoratul a fost abuzat, a fost transformat într-o emblemă ce dă bine pe CV: poţi obţine un post mai bun, ai acces în cercuri mai selecte, ba te poţi şi lăuda că eşti mai deştept decât alţii. Desigur, dacă se poate, un doctorat fără muncă, adică plagiat. Acţiunea recentă a Senatului, de a permite plagiatorilor să îşi retragă singuri doctoratul, îi face pe aceştia imuni la orice acţiuni ulterioare ale organelor abilitate. Iar unde nu e frică, mai păzeşte oile dacă poţi!
În România s-a ajuns să se abuzeze de o instituţie (a doctoratului) care trebuia, în esenţă, să fie un standard în activitatea de cercetare. În mod normal, competiţia pentru descoperire trebuie să fie adevăratul criteriu de valoare a omului de ştiinţă şi nu falsele ierarhii bazate pe diplome sau titluri ştiinţifice fără acoperire. Crearea de ierarhii false, cu acapararea unor poziţii de decizie, bazate pe pricipiul “să a jung eu sus şi să elimin orice concurenţă reală, prin orice mijloace” devine un factor de frână şi regres nu numai pentru sistemul cercetării, dar şi pentru întreaga societate. Crearea unor false ierarhii şi efectul nociv al practicilor specifice acesteia distrug sistemul cunoaşterii şi blochează adevăratele valori.
Citesc de câţiva ani în presă cum un puşcăriaş sau altul obţin reduceri de condamnare pe baza lucrărilor „ştiinţifice” scrise în închisoare. E de la sine înţeles că acele lucrări nu abordează probleme din fizica cuantică sau din biologia moleculară (pentru care îţi trebuie laboratoare). Cum poţi face „cercetare” în închisoare, fără colegi activi cu care să schimbi idei, fără laboratoare şi fără muncă de teren? Am râs de asta în sinea mea; în fond, fiecare ţară îşi are ciudăţeniile ei, trebuie să aibă şi România câteva, nu? M-am bucurat, când, acum câteva luni, guvernul a pus un moratoriu asupra acestor practici.
INTERVIURILE HotNews.ro