Regizorul Alexander Nanau despre personajul sau, Ion Barladeanu: "Cel mai mare viol la adresa acestui om care a trait toata viata la marginea societatii, liber, e sa ii iei libertatea"

Proaspat intors de la New York, unde a fost distins cu Premiul Emmy pentru „Lumea vazuta de Ion B.”, Alexander Nanau a acordat un interviu pentru HotNews.ro oferind impresii la cald despre ceremonia pe care a comparat-o cu niste premii Gopo la care vin oameni cu mai multi bani, dar si rememorand filmul filmului despre Ion Barladeanu. Cineastul s-a exprimat, de asemenea, in legatura cu delicata conjunctura care il face azi pe Ion Barladeanu sa-i respinga consecutiv atat pe Alexander Nanau cat si pe galeristul Dan Popescu.

Iulia Blaga: Ai stat prea putin la New York pentru a avea timp sa cunosti persoane importante din domeniu?

Alexander Nanau: Am stat patru zile, din care primele doua la Festivalul Emmy de la Hotelul Sofitel unde fiecare nominalizat avea un „panel” in cadrul caruia isi prezenta produsul. Reactiile au fost foarte bune. Unii mi-au spus ca „Lumea vazuta de Ion B.” le-a placut cel mai mult dintre productiile nominalizate la categoria Arts Programming, ca li s-a parut cel mai intim si interesant portret despre arta si artist. La ceremonie a fost ca la Premiile Gopo, numai ca aici oamenii erau mai influenti si mai bogati. A fost si Rupert Murdoch care a prezentat un premiu. Ce mi-a placut a fost ca nu conta ca unul e magnat si altul nu. Erau super-naturali, foarte lejeri. Nu vedeai vreo diferenta intre ei.

Noi (n.red.- regizorul a fost insotit de producatorii Carmen Harabagiu si Aurelian Nica din partea HBO Romania) am stat la masa HBO International, dar am vorbit si cu ceilalti. Cei mai multi erau din America Latina care am impresia ca detine monopolul acestor premii. Cand aparea cineva din America Latina, toata sala bubuia. Dar totul mi s-a parut normal la gala, nimic sa zici „Mama!…” Si covorul rosu era decent. Te anunta inainte sa intri pe el, te impingeau acolo, iar jurnalistii te intrebau diverse lucruri. Ceremonia, ca si covorul rosu, a fost scurta si la obiect. Arts Programming era tot timpul la inceput, deci asteptam sa fim primii care sunt anuntati, dar au inceput sa le amestece, asa ca m-am relaxat.

I.B.: Erai emotionat?

Al. N.: Nu-mi dau seama, nu cred. Ecourile pe care le primisem in primele doua zile petrecute la New York erau foarte bune. Toata lumea spunea ca e un film foarte bun asa ca ma gandeam ca, luam sau nu luam premiul, tot e bine pentru ca nominalizarea e in sine importanta.

I.B.: Nominalizarea cine o face? Tot The International Academy of Television Arts and Sciences?

Al. N.: Da. Toate televiziunile producatoare din 52 de tari se inscriu. Din aceste 52 de tari, un juriu compus din 700 de oameni voteaza, pentru ca programele se trimit printr-un fisier pe internet. Cand s-a ajuns la cei patru nominalizati se formeaza un juriu mai special pentru ca stiu ca unul dintre commission editor-ii din Olanda implicat in filmul nostru a fost invitat in juriu si, cand a vazut ca filmul nostru e nominalizat, primul gest a fost sa se retraga. El e specializat pe filme de arta semn ca, atunci cand se face un juriu pe o anumita sectiune, se aleg oameni specializati.

I.B.: Nu a fost surprinzator pentru voi sa va vedeti nominalizati nu la Documentar, ci la Arts Programming?

Al. N.: Nu, pentru ca noi am inscris filmul asa, fiindca e un film despre talent si arta, iar la aceasta categorie, Arts Programming, nu trebuia sa fie numai filme de fictiune.

I.B.: De ce crezi ca le-a placut americanilor atat de mult filmul tau?

Al. N.: Cred ca modul in care el vorbeste despre talent e universal. In fiecare din noi exista un copil care n-a fost recunoscut suficient sau care simte ca a fost dat la o parte. Filmul are o platforma de identificare comuna.

I.B.: Nu crezi ca le-a placut pentru ca e o poveste de succes, istoria cuiva care a plecat de jos si a ajuns in varful piramidei?

Al. N.: Nu. Povesti de succes vezi toata ziua la televizor. Evident ca povestea cuiva care a plecat din gunoaie si a expus in lume e fantastica, dar calitatea lui mi se pare ca sta mai mult in talentul acestui om. Ca ar fi ajuns in galerii sau nu, filmul tot ar fi putut sa-l faca pe spectator sa critice singur colajele din film. Chiar daca filmul nu se termina in galerie, tot puternic ar fi fost. Nu cred ca succesul lui e dependent de succesul lui Barladeanu.

Ion Barladeanu vs Ion B.

I.B.: Destinul lui Ion Barladeanu ti-a impus structura filmului?

Al. N.: Da, l-am cunoscut pe Ion Barladeanu in ghena, in martie 2008. Ii vazusem fotografiile colajelor intr-un computer, la Galeria H’Art si, dupa ce le-am vazut, i-am spus lui Dan Popescu: „Te rog, du-ma la el!” Evident, mi-am dat seama ca aceste colaje sunt cea mai puternica opera artistica – pe care eu inca de la inceput am comparat-o cu o creatie cinematografica – realizata in Romania inainte de 1990. Nu mai vazusem ceva atat de onest si de necenzurat. De a doua zi, cred, Dan Popescu m-a dus la ghena, l-am cunoscut pe Ion Barladeanu si i-am propus sa incepem sa ne documentam. Nu stiam atunci daca voi face un film sau doar o documentare.

I.B.: Care a fost prima impresie pe care ti-a facut-o?

Al. N.: Mi s-a parut interesant. Dar prima impresie a fost faptul ca l-am identificat cu bunicul meu, cu care seamana si ca infatisare, si ca poveste. Bunicul meu era de pe langa Bucuresti si provenea tot dintr-o familie violenta. Era si la fel de talentat. Totul la el in casa, de la scaun la cutit si tablouri era facut de mana lui. Si tot la 18 ani a fugit de acasa pentru a scapa de niste parinti care il legau de copac si-l bateau trei zile. Filmul e dedicat bunicului meu. Nu avea ce sa nu-mi placa la Ion Barladeanu. Era simpatic. Cred ca se si vede in film ca era destul de lejera relatia noastra.

I.B.: Intamplarea a facut ca in timp ce filmai viata lui sa se schimbe.

Al. N.: La doua luni dupa ce am inceput sa filmam a avut prima expozitie la Galeria H’Art, „Realpolitik”, el traind inca in ghena, asa cum e si in film. I-a luat un timp sa se mute pentru ca ghena era pentru el un loc sigur. Nu putea sti ce inseamna pentru viitorul lui faptul ca i se vand lucrarile. Ghena si proprietarii care il hraneau erau lumea lui, una sigura.

I.B.: Daca a fost curtat de galeristul Dan Popescu un an de zile pana sa accepte sa il reprezinte si sa il expuna, a acceptat greu sa faci un film despre el?

Al. N.: Nu, a acceptat imediat, pentru ca pentru prima oara in viata cineva ii acorda atentie, mai ales ca o camera de filmat e si sexy. Spune si in film ca vroia sa se faca regizor si actor, deci deodata aparuse aceasta posibilitate in viata lui.

I.B.: Juca in fata camerei?

Al. N.: Bineinteles. Mult a iesit la montaj pentru ca n-am acceptat sa las nimic neautentic. Toata lumea joaca in fata unei camere de filmat. Dar relatia cu personajul e ca o relatie de dragoste. Se intampla de la sine daca exista o comunicare. Sau e ca si cum as lucra la teatru cu un actor – trebuie doar sa ii dau atata incredere ca am grija de spatiul in care se poate manifesta incat sa se simta ca un copil la locul de joaca.

I.B.: Esti in continuare fascinat de Ion Barladeanu?

Al. N.: Da, in continuare mi se pare ca este un artist fenomenal. Pentru mine, in momentul de fata, e cel mai puternic artist contemporan.

I.B.: De ce la noi sunt voci care sustin ca e un artist fabricat?

Al. N.: Cred ca tine de o anumita formatie culturala care n-a trecut niciodata de comunism. Lui Barladeanu si inainte, si dupa 90 cand isi arata colajele, i se spunea: „Esti un boschetar nebun care se joaca cu niste imagini. Si, oricum, esti prost pentru ca distrugi reviste foarte frumoase”.

I.B.: Cine spunea asta? Vecinii de bloc?

Al. N.: Si vecinii de bloc. El se mandrea si inainte, n-a fost Ovidiu Fenes primul care i-a vazut colajele. A aparut la un moment dat o jurnalista care ne-a adus poze facute de sotul ei prin 1995 cu Barladeanu aratandu-i colajele. Pe atunci locuia in blocul de vizavi de ghena, intr-o camera de la demisol.

I.B.: Crezi ca, daca nu l-ar fi descoperit Ovidiu Fenes, altcineva tot l-ar fi descoperit?

Al. N.: Daca nu dispareau colajele odata cu moartea lui in masina de gunoi da, sigur il descoperea cineva. A avut mare noroc cu Dan Popescu. Nu exista prea multi oameni care sa vada calitate dincolo de educatia de care au avut parte in scolile din Romania. Calitatea pe care Dan a avut-o evident ca afara o gasesti din doua in doua galerii dar, in afara de ochi, trebuie sa ai si curajul, in piata romaneasca, pentru a spune: „Asta este arta fenomenala facuta de un boschetar”.

Cred ca in Romania mentalitatea inca este: „Da, eu sunt o galerie prestigioasa. Nu lucrez cu boschetari, sa nu zica lumea ca exploatez gunoaiele din Romania asa cum fac regizorii romani.” Dan a avut inteligenta sa stie ca povestea acestui om nu va dauna, ci va ajuta artei.

I.B.: Faptul ca a devenit cunoscut i-a ajutat sau i-a daunat lui Ion Barladeanu?

Al. N.: Nu cred ca ii pare rau. Se plimba prin oras cu o sacosa in care are publicatii despre el si se mandreste cu asta. Sta ore in sir de vorba, isi povesteste viata in parcul din fata Ateneului Roman. Celebritatea l-a ajutat sa-si exteriorizeze toti anii petrecuti destul de singur pentru ca oamenii nu-l luau in serios. Asta imi zicea si Matusa cu care statea la ghena, ca el vrea sa vorbeasca, vrea sa se exteriorizeze dar oamenii, in afara de Dan, ii spuneau doar: „Ce mai faci, Ioane? Azi nu mai esti asa de beat.”

I.B.: Cate colaje a facut de cand a inceput aceasta viata noua, adica din 2008 incoace?

Al. N.: Vreo 200 si ceva – 300, cred.

Galceava

I.B.: De ce e suparat acum pe tine? Ar fi vrut sa vina si el la New York?

Al. N.: Se pare ca da, dar e greu pentru el sa inteleaga diferenta dintre film si viata lui ca artist. Filmul nu e o opera de-a lui care trebuie prezentata tot timpul cu el de fata. Iar aceste invitatii la Emmy au fost foarte clar nominalizate de Academie pentru producatori si regizor. Si nici n-au mers toti producatorii. Iar cand Barladeanu spune acum ca era un premiu care, de fapt, trebuia sa i se acorde lui, nu filmului, ce pot sa zic…

I.B.: In ce relatii sunteti acum?

Al. N.: Am incercat sa-l sun cand am luat premiul (i-am luat un mobil la un moment dat), dar n-am dat de el. Iar a doua zi am citit in „Evenimentul Zilei” injuraturile la adresa mea. Imi e greu sa-i explic. El este un personaj in acest film, evident, personajul pe care se bazeaza filmul. Daca el face un colaj cu domnul Mazare, domnul Mazare ar trebui sa fie suparat cand colajul e expus la Paris si el nu e invitat?

I.B.: Cui ii dauneaza sau cui ii ajuta faptul ca acest triunghi format din voi trei – tu, Ion Barladeanu si Dan Popescu- e dizarmonic?

Al. N.: Cel mai mult ii dauneaza domnului Ion Barladeanu. Cine e responsabil de niste chestii tine iar de fiecare in parte. Eu sunt responsabil de acest film. Am avut o intelegere contractuala cu domnul Barladeanu ca facem un film despre viata lui, intelegere pe care am indeplinit-o. Am facut un film care il ajuta pe Ion Barladeanu sa fie artistul cunoscut care si-a dorit sa fie, si il ajuta tot pe domnul Barladeanu pentru ca arta lui va fi cunoscuta si vanduta mult mai mult si la preturi mult mai mari.

I.B.: El spune succesiv ca voi amandoi, tu si galeristul Dan Popescu, vreti sa profitati de pe urma lui.

Al. N.: M-ar interesa sa stiu cum defineste asta. Cum profit eu cu filmul de pe urma lui? Ar trebui sa inteleaga ca e un formidabil autor de colaje si ca trebuie sa se duca la expozitiile lui. Nu trebuie sa castige bani si sa devina faimos ca personaj dintr-un film documentar.

I.B.: Faptul ca ai facut acest film l-a ajutat sa lucreze mai mult?

Al. N.: A reinceput sa lucreze, dar e foarte greu de evaluat in ce masura l-a ajutat filmul. Eu nu pot sa evaluez ce e in capul lui cu adevarat, adica daca filmul il face sa-si spuna: „Ah, uite, mai pot sa creez inca 15 ani de acum inainte. Lumea ma accepta.”

I.B.: Crezi ca isi face planuri?

Al. N.: Nu stiu, habar n-am. A existat o faza de optimism maxim in care era din nou om. A tinut din martie 2010 pana inainte sa se mute inapoi intr-un beci. A fost un timp cand, pe numele lui, avea inchiriata o locuinta de doua camere pe care o platea din banii obtinuti din film si dintr-o suma obtinuta de la Dan Popescu.

I.B.: Era o suma pe care o primea lunar?

Al. N.: Nu, a primit o suma o data dupa care n-a mai venit nimic.

I.B.: Am inteles ca, pana sa trebuiasca sa se mute din acest apartament, i l-ai platit si tu o vreme.

Al. N.: Da, l-am si asigurat cu niste prieteni ca nu va avea niciodata problema locuintei pentru ca ne angajam sa o platim pana cand va castiga din colaje suficienti bani pentru a fi pe picioarele lui. In lunile cat a locuit in apartament a fost foarte ok. Nu a mai baut, a creat foarte mult, stralucea, era bine imbracat.

Filmul a adus cu sine un soi de responsabilitate pentru mine. Am incercat sa stau pe langa el, sa il ajut sa inteleaga ce se intampla, ca a devenit celebru datorita filmului si asa mai departe. Necunoscandu-l de destui ani, putea sa spuna: „Acuma ma imbat pana mor, dar mor celebru”. L-am invatat ce inseamna sa stai intr-o locuinta proprie, sa ai o relatie cu un administrator. Am mers cu el la banca, unde ii facusem cont, si, dupa doua-trei drumuri avea deja relatiile proprii cu doamnele de acolo. Viata lui se schimbase.

I.B.: Crezi ca s-ar putea integra complet?

Al. N.: Cu siguranta.

I.B.: Dar acum s-a „dez-integrat”.

Al. N.: S-a „dez-integrat” fiindca si-a pierdut increderea in faptul ca va trai vreodata din colajele lui. Si-a spus: „Dunt o puslama, nu sunt in stare sa castig bani, n-o sa pot plati chiria singur”. Si atunci a ales sa se mute inapoi intr-un demisol.

I.B.: Ai spus ca n-a mai avut de ales.

Al. N.: Ba da, deoarece chiria i se platea in continuare. Acum sta fara chirie.

I.B.: Anul acesta, cand s-a dus la ghena, nu a plecat pentru ca nu putea sa-si achite casa?

Al. N.: Nu, casa era achitata. Asta-vara el locuia in ghena, in timp ce casa statea goala, platita de mine si de alti prieteni. Imi era greu sa platesc 300 de euro pentru ca am si doi copii de hranit, asa ca am adunat cativa prieteni sa vedem cum sa-l ajutam. Am pus fiecare bani pana la o suma care sa-l tina pana cand va castiga din propriile colaje. Dar a reinceput sa bea, sa distruga locuinta.

M-au sunat proprietarii si mi-au spus ca nu mai pot sa-l tina, dar ca au un depozit. Cand am dat de el la telefon mi-a spus ca oricum s-a imprietenit iar cu Dan Popescu. Si s-a mutat inapoi in beci. El nu suporta sa fie dependent.

I.B.: Cum crezi ca poate fi rezolvata aceasta situatie?

Al. N.: Nu stiu, nu tine de mine. El trebuie sa stie ca e independent. Atata timp cat a avut un buget si si-a platit singur chiria a devenit normal. Lui i-ar trebui o situatie foarte clara: „Cu atata se vand colajele, asta e partea ta.” Cel mai mare viol la adresa acestui om care a trait toata viata la marginea societatii, liber, este sa ii iei libertatea.