M-am întors în Galați ca să văd cum și-au bătut joc autoritățile de plajele copilăriei mele. GALERIE FOTO
M-am născut și am copilărit într-un oraș normal. Sărac, dar normal. În Galați, din ce-mi amintesc eu, oamenii aveau locuri de muncă, seara ieșeau în oraș, iar vara mergeau la plajă și se scăldau în piscină. Ar fi fost și culmea ca un oraș înconjurat de ape să nu aibă plaje publice. Acum, ce era de neînchipuit pe vremea aia, a ajuns normalitate.
Galațiul este înconjurat de trei ape mari: Dunărea, Prutul, Siretul. Și mai e și Lacul Brateș. Fiecare apă din asta avea pe vremea aia rolul ei. Prutul era pentru contrabanda cu țigări din Republica Moldova, care se făcea cu camera de tractor, Siretul- pentru braconaj la pește și inundații, iar Dunărea însemna toate acestea la un loc. Plus multe altele.
Dar ca să te răcorești în arșița verii, te duceai, în principal, la bazinele din oraș.
Plajă Dunărea Galați / Foto: Gabriel Bejan
Vara, cât era ziua de lungă, puștii din Galați erau la scăldat. Cei care știau să înoate mai bine, mergeau la Olimpic, lângă Sala Sportului, unde apa în bazin avea doi metri adâncime. Tot la Olimpic se făceau și cursuri de înot. Ceilalți, care nu erau siguri pe ei, mergeau la „Valuri”, așa cum îi ziceam noi centrului de agrement de pe malul Dunării, de lângă turnul de televiziune, unde erau două bazine pentru adulți, și unul pentru copii. Plus dușuri, vestiare, baruri, restaurante etc.
Părinții ne rugau atunci, cu cerul și pământul, să nu cumva să înotăm în Dunăre. Unii copii au fost luați de curenți, s-au înecat și le-au găsit cadavrele două zile mai târziu, la câțiva kilometri de oraș, de multe ori pe malul celălalt al fluviului.
Plajă Dunărea Galați / Foto: Gabriel Bejan
Vărul meu a fost unul dintre ei. Îmi aduc aminte și acum tragedia din familie, după ce săracul Constantin a intrat să facă o ultimă baie în Dunăre, înainte să plece acasă, a călcat într-o groapă și dus a fost. La priveghi am aflat că nici măcar nu știa să înoate.
Erau și campanii în ziare pe vremea aia, pentru ca oamenii să nu se bage în Dunăre, ci să meargă doar la piscinele amenajate, cu salvamari și cu mai mulți ochi care să-i supravegheze.
Înotul de mic copil și dumnezeii din cartier
Eu am învățat să înot la bazinul Olimpic. Ai mei m-au dat la cursuri încă de mic. Au anticipat probabil ce umilință mi-aș fi luat mai târziu, în cartier, dacă ar fi aflat puștii din fața blocului că nu știu să înot. Aș fi fost victimă sigură de bullying (dacă aș fi știut ce înseamnă bullyingul).
Bazinul olimpic din Galați / Foto: Gabriel Bejan
La mine în cartier, în Siderurgiștilor, erau doi băieți care au trecut Dunărea înot. Au intrat în apă pe malul gălățean și au ieșit, doi kilometri în aval, pe malul tulcean. De atunci ne-am uitam la ei ca la niște dumnezei.
Am început cursurile de înot când aveam probabil șase-șapte ani. Îmi aduc aminte cum ne arunca antrenorul în piscină, legați de brâu cu niște cabluri, ca să nu ne ducem la fund, și noi dădeam din mâini și din picioare ca broaștele. Am învățat să înot repede și bine și, după ce am crescut, am intrat direct în liga celor care fac mișto de copiii care nu știu să înoate.
Plajă Dunărea Galați / Foto: Gabriel Bejan
Și mi-a mai folosit la ceva faptul că eram bun la înot: intram la bazinele de la „Valuri” fără să plătesc, pentru că o luam direct prin Dunăre. Eu și alți copii intram în apă înainte de zona împrejmuită cu garduri, ne băgam hainele într-o pungă, și înotam în amonte până ajungeam pe plajă. Paznicii de la intrare vedeau de pe mal niște căpățâni deasupra apei, cu niște pungi colorate legate de gât, care se chinuie să înainteze contra curentului. Dar ne lăsau în pace. Aveau alte treburi mai importante decât să-și pună mintea cu niște bezmetici ce-și riscă viața pentru câțiva lei, cât costa pe vremea aia intrarea la bazin.
Plajă Dunărea Galați / Foto: Gabriel Bejan
Maică-mea nu știa că intru fraudulos la bazin și-mi dădea bani în fiecare zi pentru biletul de intrare. Aveam însă grijă să nu mă întorc cu ei acasă, ci să-i reinvestesc în sucuri și înghețată.
Mai erau și bolile. Invariabil, în fiecare vară, cineva lua conjunctivită de la bazin și toți părinții ne băgau în carantină. După două-trei zile ne lăsau însă în pace. „Să nu-mi vii cu ochii roșii acasă, ca Gigi, că te țin la ușă!” N-am luat niciodată, dar chiar dacă luam nu era grav.
Autoritățile luau măsuri ferme când se întâmpla vreo epidemie. Cineva de la primărie venea la bazin, turna niște clor în apă și problema era ca și rezolvată. Ne mânca pielea de ne scărpinam ca apucații de la clorul ăla, dar măcar nu se mai lipea nicio bacterie de noi.
Oricum nu-mi aduc aminte să fi murit cineva de la conjunctivită. În schimb au murit unii care s-au aruncat în cap de pe o platformă, pentru că apa era prea mică și au dat cu fruntea de fundul bazinului. Mă rog, se mai întâmplau accidente, nu știu dacă era cineva de vină pentru ele.
Plajă Dunărea Galați / Foto: Gabriel Bejan
La Plaja Dunărea petreceam cel mai mult timp în timpul verii. Într-o perioadă, aveau program și noaptea. Se deschiseseră acolo niște baruri și cluburi. Prin liceu mergeam des noaptea la plajă: stăteam la terasă, era un DJ care punea muzică, se putea dansa și, dacă aveai chef, puteai să faci baie în piscină.
Când am plecat din Galați, cel mai mare regret a fost legat de plaja de la Dunăre. Mi-a părut rău și de bazinul Olimpic, acolo unde am învățat să înot, dar aia era pe parte de sport. Pe parte de distracție, nu-mi puteam imagina o vară fără să mă scald la „Valuri” (i se spunea așa pentru că avea o instalație de făcut valuri într-unul din cele două bazine pentru adulți).
Când m-am mutat în București am căutat musai să am o piscină pe lângă mine ca să înot. Apucături de gălățean care nu-și depășește condiția.
„Noi i-am votat, înseamnă că noi suntem de vină. Nimeni altcineva”
Zilele trecute m-am întors în Galați. Știam de ani buni că nu mai există nicio piscină publică în oraș. Acum vreo trei ani, o țară întreagă a râs de primarul orașului, Ionuț Pucheanu, care s-a gândit să le ceară bani gălățenilor pentru intrarea la Plaja Dunărea, deși bazinele nu aveau apă în ele.
Locul de agrement fusese închis încă din august 2014 pentru că Direcția de Sănătate Publică a descoperit că bazinele nu au sisteme de filtrare a apei, WC-urile sunt mizerabile etc. De atunci, autoritățile locale nu au găsit nicio soluție potrivită pentru a redeschide plaja. Au mers din penibil în penibil, iar în 2017 au ajuns din nou ținta miștourilor din România când firma care preluase ștrandul în concesiune, în loc să refacă bazinele existente, a adus o piscină improvizată, de curte, un lighean mai mare, pentru care cerea 20 de lei taxă de intrare.
Treaba ar trebui să se termine undeva anul viitor.
Plajă Dunărea Galați / Foto: Gabriel Bejan
Acum, dacă vrei să intri la Plaja Dunărea, atmosfera e dezolantă. Nu am regăsit nimic din veselia și frenezia de altădată. Oamenii făceau plajă direct pe pământ, printre boscheți, gunoaie și câini vagabonzi. Spre capătul fostului ștrand, câțiva gălățeni făceau grătar, într-o zonă care se voia amenajată special în acest scop.
„Nu se deschide nici vara asta, așa-i?”, l-am întrebat pe unul dintre pensionarii de la grătare. „Exclus. Am citit în ziar că a câștigat cineva licitație, dar cine știe cât mai durează? De vreo cinci ani ne tot spun că fac ceva aici.”
„Dar cine-i de vină? Primarul?”
„Păi cine altcineva?”
„Problema e că noi i-am votat”, s-a băgat în vorbă și alt pensionar. „Noi i-am votat, înseamnă că noi suntem de vină. Nimeni altcineva”, a mai zis omul, cu fața celui care a zis o poantă și acum așteaptă să vadă ce reacție au ceilalți.
Plajă Dunărea Galați / Foto: Gabriel Bejan
Am plecat dintre ruinele de la Plaja Dunărea ca să vizitez și alt punct important al copilăriei mele: bazinul Olimpic. Și aici am găsit o altă apocalipsă: cu greu îți mai poți da seama acum că în gaura respectivă din pământ a fost pe vremuri un bazin de înot de dimensiuni olimpice. Prin crăpăturile din ciment au năpădit buruienile, niște schele ruginite arată că, la un moment dat, cineva a vrut să construiască ceva, dar s-a răzgândit. Un isteț a scris cu vopsea pe un stâlp „Dragnea”. Nu știu ce vrut să spună poetul, poate doar o trimitere la faptul că Galațiul a fost întotdeauna condus de PSD.
Povestea bazinului Olimpic e și mai penibilă decât cea a Plajei Dunărea. Piscina a fost închisă în 2005, chipurile pentru modernizare, pentru că avea probleme la sistemul de evacuare a apei.
Bazinul Olimpic e lângă Sala Sporturilor și ținea de Ministerul Tineretului și Sportului, care a pompat între timp mai mult de jumătate de milion de euro pentru reparații. Degeaba. Bazinul a rămas închis până în ziua de azi, când autoritățile locale duc negocieri pentru preluarea centrului la Consiliul Județean. În timpul ăsta, înotătorii gălățeni se antrenează în orașul vecin, la Brăila.
Și gălățenii unde înoată în timpul verii?
Dacă au bani merg pe la piscinele private, din afara orașului. Dacă nu au bani, se duc la Dunăre, la Siret, la Prut și pe unde mai apucă. Pe vremea mea, o făceai pe propria răspundere. Acum se pare că ești nevoit să faci asta.
Cum a ajuns Galațiul atât de amărât încât să nu-și mai permită un ștrand decent pe malul Dunării? Asta e deja altă poveste și ar trebui să mă întorc la vorba pensionarului de la Plaja Dunărea: „Dacă noi i-am votat, înseamnă că noi suntem de vină. Nimeni altcineva”.
INTERVIURILE HotNews.ro