Scopind berbeci și mîrlind scroafe: idilica tradiție a datinilor de pe meleagul străbun

”Nou proiect de lege marca AUR : Elevii să învețe obligatoriu doinele, zicătorile și rețetele românești.

/…/ AUR a mai depus săptămîna aceasta un proiect legislativ care urmărește modificarea Legii Educației Naționale astfel încît să fie introdusă în școli o oră obligatorie de „Cultură și Tradiții Românești”. Proiectul a fost inițiat de 35 de deputați și senatori AUR, care susțin că scopul este de a elimina așa-zisa tentativă a UE de a șterge identitatea națională a statelor membre. În cazul în care proiectul ar trece la votul din parlament, elevii ar urma să studieze creații populare, doine și balade. De asemenea, aceștia vor asculta basme și legende, vor învăța proverbe și zicători sau poezii și vor studia despre arta meșteșugărească. Acesta din urmă presupune studiul de prelucrare a ceramicii, obiectelor din lemn, țesături, broderii. /…/ ”Observînd că anumite direcții trasate de către Uniunea Europeană au ca efect suprimarea și pierderii identității fiecărui stat, este necesar ca autoritățile competente să ia toate măsurile care se impun în așa fel încît tradiția și cultura să dăinuie indiferent de schimbările cu care poporul român se confruntă”

(știri din presă, octombrie 2022)

Ca profesor de istoria literaturii (și care predau despre natura tradiției) nu am văzut vreodată mai multe nerozii concentrate în spațiu mai mic.

1) tradiții sînt cele transmise prin viu grai, de la părinți la copii, de la măestru la ucenic. Una e cultura scrisă, cea transmisă prin școală, alta sînt cele transmise informal, oral. Prin însăși predarea la școală, tradiția e distrusă : tradiție înseamnă ceea ce NU e predat într-un cadru organizat, cu programă, profesori, bareme, note.

2) În ce limbă să predăm aceste ”doine, balade, basme, legende”? Poveșcile pe care le șciu de la buna îs în bănățănieșcie. Dacă ar îndrăzni cineva să-mi predea povești în româna literară, aș da foc la școală. Ar fi o horibilă falsificare a folclorului să se predea în Banat, doamne ferește, povești din Moldova sau Argeș sau Oltenia sau din orice altă zonă, și invers. Ar trebui găsiți profesori care să știe graiul local (nu sînt) și ar trebui selectate texte în graiul local. Cît despre costumul popular, diferă și el de la zonă la zonă. Sînt puțini etnografi, poate vreo doi pe județ, cărora să le arăți ceva costum popular și să-ți zică : Codrenime. Sălaj. Suceava. Muscel. Chiojd, femeie măritată. Rășinari, fată de măritat.Ce or să studieze elevii, costumele populare din fiecare zonă, sau cele din zona lor?

3) Omul urban de azi habar nu are de nimic. Limba populară îi e complet străină.

E o limbă complicată, cu zeci de nume de păsări și zeci de nume de plante, și nume de unelte și părți ale carului. Iată un exemplu (Carul cu flori, Tudor Gheorghe) :

Pe urmă un osîcean / Cu carul de odolean,

Căpățîni de lemn trăsnit De dau raze pe pămînt,

Cu obezi de tufănele / Cu spiță de micșonele,

Loitre de scorțișoară / Cu spetezi de fildișoară,

Roțile de calomfir / Chilimir de trandafir.

Cîte cuie sunt la car / Toate-s din mărgăritar,

Și jleții din foi de vie / Buturugi de răzăchie.

Gînjurile de-avrămeasă/ Potîngul de cristeneasă,

Jiglele de cocorăi / La jug trag doi brebenei.

Desfid pe oricine să-mi identifice căpățînile, loitrele, chilimiile, șijleții, gînjurile. Numele acestor părți ale căruței sînt atît de opace, încît toate (toate) transcrierile acestui cîntec au fiecare numeroase greșeli. (vedeți în textul de deasupra greșelile). Nici măcar Tudor Gheorghe nu le știe înțelesul tuturora : ”fildișoară” nu există în nici un dicționar. Odolean, tufănele, micșonele, calomfir, razachie – plante complet străine copilului de la oraș.

4) Părțile căruței au nume care diferă de la grai la grai și din județ în județ.

Copiii de la oraș pot învăța despre viața de la sat oricînd, mergînd la sat, la bunici. Oh, am uitat să spun de părțile plugului, otîng, bîrsă, cormană, otic, brăzdar, plaz, pogonici. Nu o să le învețe elevii vreodată. Fiindcă acum nu mai există pluguri, ci tractoare John Deere.

Tradiție înseamnă desigur sculptura în lemn (dați-le copiilor daltă și mai în mînă, și așteptați pînă zboară așchiile); tradiție înseamnă topit cînepa și inul (toamna, în rîu, cu apa pînă la genunchi, cu cînepa putredă mirosind îngrozitor) dărăcit lînă, melițat cînepă (praf de puzderii – întrebați-l pe George Simion ce sînt alea puzderii și ce e o meliță și ce e un îmblăciu, el a propus legea, el s-o descurce).

Oh și tăbăcirea pieilor e o activitate tradițională – doar că miroase a căr nuri putrede peste cinci străzi și copiii revin acasă cu un miros îngrozitor și hainele slinoase.

5) Nu e nimic specific românesc în împletit funii, împletit coșuri, și alte zeci de activități vechi, scobit linguri de lemn, scobit albii și troace, țesut, brodat, cusut. Sînt, hm-hăm, activități pre-industriale. Așa se făcea în toată Europa secolului XVIII.

6) Există cam în toate orașele mai mari Muzee ale satului. Elevii pot merge acolo și pot învăța meșteșuguri. (Eu însumi olăresc, și vă pot spune că e foarte greu). Școlile nu au spații pentru roți ale olarului, lînă, in, furci, războaie de țesut, ace, foarfeci, gherghefuri. Ar trebui ca peste noapte școlile să cumpere în neștire lemn, dălți, lînă, piei crude, cînepă, răchită, ceară, naiba mai știe ce, vopsele de ouă și condeie. Meșteșugurile se pot preda mai bine la școlile populare de artă.

Ce e, exact, ”tradiție” ? Oamenii de la țară se trezesc la cinci să mulgă vacile și oile, pleacă la arat sau la săpat sau la prășit sau la secerat sau treierat sau la cosit fîn. Cei mici sînt trimiși cu gîștele, cei mari cu oile. Abia aștept să văd mari turme de oi străbătînd Bucureștii, și copii de clasa a doua ieșind buimaci din blocuri la cinci dimineața să mulgă vacile și să rînească marva și să ajute scroafele să fete, să ducă vacile la mîrlit și armăsarii la rîncăcit, și, distracție distractivă, să pună jujeu și belciug vierilor.

Nu Uniunea Europeană a distrus tradițiile. Europa s-a industrializat lent. Oamenii s-au mutat de la sat la oraș. Un procent mult mai mic din populație e suficient pentru toată producția agricolă și zootehnică de care avem nevoie. Tradiția nu se poate păstra prin ordin de ministru, hotărîre de guvern, ordonanță de urgență, lege, regulament, norme dă aplicare, prin alocări bugetare. Oamenii înșiși o păstrează, dacă vor, dacă știu, dacă pot. Citeste intregul artciol si comenteaza pe Contributors.ro