Contribuția de asigurări sociale de sănătate – opțională sau obligatorie?
A fi sau a nu fi asigurat în sistemul public de sănătate din România este o obligație pentru unii și o opțiune pentru alții. Dacă, în cazul salariaților, lucrurile sunt destul de simple în ceea ce privește plata contribuției de asigurări sociale de sănătate (CASS), persoanele care realizează (și) alte tipuri de venituri au de navigat printr-un hățiș de prevederi legislative pentru a ști când și cum trebuie plătită CASS. Pentru că ne apropiem cu pași repezi de termenul de depunere al Declarației Unice, ne propunem să trecem în revistă scenariile în care se poate regăsi un contribuabil când vine vorba de plata acestei contribuții.
Asigurarea în sistemul public de sănătate este un drept garantat tuturor cetățenilor români, precum și oricărei persoane care are domiciliul sau reședința pe teritoriul României.
Accesul la serviciile medicale publice se face prin plata CASS care, în cazul oricărui adult cu capacitate de muncă, validează calitatea de asigurat, dacă această contribuție este declarată și plătită conform legii.
Astfel, cunoaștem fără tăgadă că orice salariat este asigurat – CASS este reținută și plătită de angajator din salariul brut, iar salariatul va fi întotdeauna degrevat de responsabilitatea declarării și plății acestei contribuții. Prin urmare, plata contribuției este obligatorie pentru toți salariații, iar responsabilitatea plății este asigurată de angajator. Cota CASS este de 10%, astfel că, la un salariu minim de 2.080 lei, se plătesc 208 lei/lună.
Există însă cazuri în care situația nu este la fel de simplă, mai ales pentru persoanele fizice care realizează venituri pentru care CASS nu este reținută la sursă. Și, pentru că vorbim despre autoimpunere și despre persoane care nu sunt neapărat familiarizate cu prevederile Codului fiscal, situația se poate dovedi cu atât mai dificilă.
Stă ca mărturie a acestei afirmații intens-mediatizata emitere a deciziilor de impunere vizând CASS pentru perioada 1 iulie 2015 – 31 decembrie 2017, pe care multe persoane le-au contestat și care au rezultat din venituri nesemnificative (cum ar fi, de exemplu, cazul unei persoane care nu a obținut alte venituri decât dobânda aferentă unui cont bancar). Astfel, persoanele care au obținut venituri sub nivelul a 12 salarii minime brute pe țară, datorau CASS la nivelul salariului minim. Revenind la exemplul de mai sus, încasarea unei dobânzi din contul bancar în valoare de 70 de lei pe an atrăgea obligația achitării a 693 de lei drept CASS în 2016. Pe fondul acestei situații, cel puțin bizare, Guvernul a adoptat recent o ordonanță de urgență vizând amnistia fiscală a datoriilor cu CASS, înregistrate de persoanele fizice care, în perioada 1 iulie 2015 – 31 decembrie 2017, au obținut venituri sub nivelul salariului minim brut pe țară.
Mediatizată ca remedierea unei inechități, această amnistie a degrevat aproximativ 600.000 de români ale căror datorii cumulate ajungeau la circa 1.035 milioane lei pentru perioada vizată.
Când este CASS obligatorie?
Așa cum spuneam mai sus, CASS e obligatorie în cazul veniturilor din salarii și asimilate salariilor. Fac excepție aici salariații din domeniul construcțiilor pentru care angajatorii aplică facilitățile fiscale existente și zilierii, care nu datorează CASS pentru remunerația primită și nici nu au calitatea de asigurați în sistemul public de sănătate, decât dacă optează să se asigure în sistem.
CASS se datorează și de către cei care obțin venituri în afara unei relații de muncă, peste plafonul de 12 salarii minime brute pe an, adică 24.960 lei în 2019. În acest caz, însă, CASS nu se datorează prin raportarea la venitul realizat, ci reprezintă o sumă fixă care se calculează ca 10% din salariul minim brut în vigoare.
Din această categorie de venituri fac parte veniturile din activități independente, veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, veniturile din chirii, veniturile din activități agricole, silvicultură și piscicultură, veniturile din investiții (de exemplu din dividende sau dobânzi), veniturile din alte surse (cum ar fi câștigurile din transferul de monedă virtuală, tichetele cadou acordate sau primele de asigurare suportate de o persoană care nu este angajator, de exemplu către un membru al familiei angajatului).
Atenție, însă, pentru veniturile supuse regulilor de autoimpunere enumerate mai sus, plafonul de 12 salarii minime brute se calculează prin raportarea la totalitatea veniturilor non-salariale, nu individual, pe fiecare sursă de venit în parte. Astfel, dacă o persoană obține venituri sub plafon din activități independente și în același timp obține și venituri din chirii, tot sub plafon, însă cumulat acestea ating ori depășesc plafonul mai sus menționat, persoana respectivă va datora CASS. Această regulă nu ține cont de calitatea de asigurat a salariatului, ci prevede obligativitatea de plată a CASS pentru depășirea plafonului menționat din venituri non-salariale, chiar și în situația în care persoana respectivă obține și venituri salariale pentru care angajatorul reține și plătește deja CASS. Cu alte cuvinte, un salariat care obține și venituri non-salariale peste plafon va fi în situația de a achita 10% CASS din salariul său brut și 10% CASS din salariul minim pe economie.
Există și anumite tipuri de venituri care nu se iau în calcul la stabilirea obligației de a plăti CASS pentru venituri non-salariale, acestea fiind veniturile din premii și din jocuri de noroc și veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal. Totodată, veniturile realizate din drepturi de proprietate intelectuală sunt exceptate de la plata CASS dacă persoana care le obține realizează și venituri din salarii și asimilate salariilor sau este pensionar.
Astfel, salariații și persoanele care estimează că vor obține venituri peste 24.960 lei în 2019 din activitățile non-salariale enumerate mai sus au obligația de a plăti CASS.
Ce înseamnă CASS opțională, cum și când se declară?
CASS nu este obligatorie pentru toată lumea. Așa cum spuneam, pot fi categorii de asigurați exceptați de la plata CASS (cum este cazul minorilor sub 18 ani sau al salariaților angajatorilor care activează în domeniul construcțiilor). Dacă, pentru categoriile exceptate, asigurarea în sistemul public de sănătate se face fără a fi necesară plata unei contribuții, există și persoane care, nefiind obligate la plata CASS, nu au calitatea de asigurat în sistemul public de sănătate.
Discutăm, în principal, de două situații specifice: persoanele care realizează venituri cumulate sub plafonul menționat de 12 salarii minime brute per an și de persoanele care nu realizează venituri sau realizează venituri pentru care nu se datorează CASS (cum este cazul zilierilor).
Aceste persoane au însă posibilitatea de a opta pentru plata CASS, asigurându-și astfel calitatea de asigurat în sistemul public de sănătate. Opțiunea o pot exercita prin intermediul Declarației unice și, în funcție de categoria în care se încadrează, vor plăti CASS după cum urmează:
1. În cazul persoanelor care obțin venituri sub plafon și optează pentru plata CASS:
a) Se achită 10% din 6 salarii de bază minime brute (i.e. 1.248 lei în 2019), în cazul în care declarația este depusă în termenul legal de depunere, adică 31 iulie 2019;
b) Se achită 10% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară înmulțit cu numărul de luni rămase până la următorul termenul de depunere a declarației, inclusiv luna în care se depune declarația, dacă declarația se depune după termenul legal aferent anului în curs. Spre exemplu, dacă o persoană optează pentru CASS în luna august 2019 (după termenul limită de 31 iulie 2019), va achita o contribuție de 1.664 lei, adică salariul de bază minim brut în vigoare în 2019, 2.080 lei înmulțit cu numărul de luni rămase până la termenul de depunere următor, adică 15 martie 2020 (8 luni).
2. În cazul persoanelor care nu obțin venituri și în cazul zilierilor care optează pentru plata CASS, se achită 10% din 6 salarii minime brute (i.e. 1.248 lei în 2019 pentru a fi asigurat timp de 12 luni), indiferent de data depunerii declarației.
Astfel, indiferent dacă o persoană realizează sau nu venituri, fie salariale sau non- salariale, calitatea de asigurat în sistemul public de sănătate poate fi garantată, dacă nu prin lege, prin opțiunea persoanei fizice. Dincolo de orice obstacol birocratic, este importantă stabilizarea legislației și o educare continuă a contribuabililor, astfel încât chiar și persoanele fizice care nu au obligația plății CASS să vadă sistemul public de sănătate ca pe o opțiune accesibilă.
Articol scris de Anamaria Tocaci, Tax Manager și Alexandra Barbu, Senior Tax Consultant Schoenherr Tax Bucharest, societatea specializată în consultanță fiscală afiliată Schoenherr și Asociații SCA