Summit-ul NATO 75 și intrarea Occidentului în Era Războiului Lung

1. Dincolo de doza de festivism inevitabil pentru un asemenea moment aniversar, și acela însă cumpătat și atent croit, după sobrietatea vremurilor, cine a urmărit cu atenție deciziile concrete și declarațiile finale ale Summit-ului NATO 75 de la Washington a putut înțelege că acestea marchează, poate fără strălucire dar cu luciditate, pregătirea solemnă și gravă a lumii occidentale pentru intrarea în Era Războiului Lung. Nu neapărat a descurajării teoretice și conceptuale, ca până acum, a unor principii enunțate frumos pe hârtie și atât, ci chiar a apărării efective a democrațiilor și ordinii politice post-1989, într-o lungă bătălie pentru schimbarea și reașezarea lumii pe alte baze, o bătălie concertată pe care au declanșat-o dușmanii libertății din Orient. NATO este la nivelul maxim de alertă.
2. Este posibil ca descurajarea NATO să nu mai suficientă pentru Rusia, sau să nu mai fie credibilă, iar Occidentul trebuie să fie gata de luptă în câțiva ani, așa cum au alertat figuri importante ale conducerii politice și militare din statele aliate în ultimii doi ani. Numai atunci când Rusia va vedea că NATO este cu adevărat pregătită și dispusă să lupte pentru a apăra spațiul democratic euro-atlantic sau când va da cu capul de zid, va înceta agresiunea.
3. Și nu e vorba numai despre Rusia. Europa nu mai poate fi separată de Orientul Mijlociu, Africa și bineînțeles Asia-Pacific în problematizarea securității. Orice breșă sau fisură deschisă undeva în zidul de apărare a democrațiilor se poate lărgi rapid, ducând la prăbușirea sistemului garanțiilor de securitate americane după principiului dominoului. Prezența liderilor politici din Australia, Coreea de Sud, Japonia și Noua Zeelandă, alături bineînțeles de reprezentarea politică a Ucrainei și Republicii Moldova arată că NATO privește problematica securității „la 360 de grade”, global.
4. Summitul de la Washington a arătat că liderii Vestului sunt conștienți că începe o eră plină de amenințări complexe și de durată. Intrăm în era războiului unei generații (10-15-20 de ani, poate mai mult?), a unui război structural îndelungat, pe multiple dimensiuni, care nu se referă doar la invazia din Ucraina, nu doar la agresiunea rusească asupra Europei de Est, nu doar la Putin și Zelenski. Ci privește lumea în ansamblul ei, supremația și regulile din sistemul relațiilor internaționale viitoare precum și însăși supraviețuirea democrațiilor liberale. O încleștare care va dura mult. Nu „se termină până la Crăciun”.
5. Deciziile NATO se referă la hotărârea apăsată și gravă a democrațiilor occidentale, de o solemnitate aproape premonitorie, luată în ceasul al 12-lea, de a înfrunta până la ultima consecință revizionismul promovat tot mai agresiv de regimurile totalitare orientale (Rusia, China, Coreea de Nord, Iran, cu tot cu „pionii” lor trădători din interiorul UE și NATO) și de a se pregăti cât mai bine pentru marea confruntare hibridă de reașezare a lumii în secolul al XXI-lea. Dar trebuie început cu primul pas, cu prima victorie (sau cel puțin evitare a înfrângerii), în Ucraina.
6. Sunt voci care spun că Summit-ul de la Washington nu este relevant pentru viitor, din perspectiva unei posibile reveniri a lui Donald Trump la alegerile din 5 noiembrie și a unei eventuale ruperi a relațiilor transatlantice. Aș crede mai degrabă că strategiile și deciziile încorporate acum vor rămâne valabile și în mandatul prezidențial american viitor, poate cu unele amendamente și condiționări suplimentare. Prin legătura pe care NATO o acceptă cu securitatea globală și prin referirile la amenințările expansiunii Chinei sau ale alianței strategice Rusia-China (punctul 4 al Declarației), este posibil ca inclusiv Donald Trump să fie de acord că NATO poate deveni instrument util și pentru interesele strategice ale SUA, nu doar pentru europeni. Pentru prima dată, China este vizibil enervată de concluziile Summit-ului NATO, semn că au înțeles foarte bine despre ce este vorba (punctele 4 și 27 ale Declarației).
7. Occidentul nu va preda pur și simplu cheile puterii dictaturilor orientale, fără luptă, pe motivul că „gata, ne temem de amenințarea nucleară a dictatorilor și nu mai e nimic de făcut, le cerem pacea și mila”, că nimeni în Vest nu mai vrea să lupte pentru nimic și doar să se bucure tâmp și „pacifist” de X (Twitter), Tik-Tok și facilitățile vieții moderne, acceptând condițiile umilitoare ale agresorilor. Impresia lașității și vulnerabilității este exact cea pe care mizează dictatorii care vor să demoleze ordinea occidentală liberală, bazată pe dreptul internațional.
8. Da, la baza acestor decizii ale NATO se află într-adevăr Războiul lui Putin împotriva Occidentului, început prin invazia din august 2008 a Rusiei în Georgia, extins prin anexarea Crimeii și războiul separatist rusesc din Donbas în 2014 și agravat la cote paroxistice după invadarea pe scară largă a Ucrainei în februarie 2022. O lungă serie de summit-uri NATO, începând cu cel din septembrie 2014 din Țara Galilor, realizează această pivotare spre Flancul Estic. Dar nu este doar atât, nu e doar Europa de Est în această discuție globală.
9. Formarea axei revizioniste Rusia-China-Iran-Coreea de Nord și amenințarea democrațiilor limitrofe, din zonele de periferie geopolitică (Europa de Est, Taiwan, Israel, Coreea de Sud) necesită un răspuns mai amplu, global, coerent și integrat al lumii occidentale, nu patru viziuni disparate, câte una pentru fiecare conflict în parte. Conflictele tind să se unească într-unul global, care opune două viziuni divergente și ireconciliabile. Viziunea democrațiilor liberale versus viziunea regimurilor autoritare.
10. Summit-ul NATO 75 a pregătit Alianța Nord-Atlantică și pentru posibila (dar nicidecum certa) revenire a lui Donald Trump la Casa Albă, pe 20 ianuarie anul viitor. A luat decizii pe termen lung, a constituit structuri și misiuni, bugete multianuale, obligații și angajamente noi, a definit clar „direcții ireversibile”, a introdus tema globalizării NATO, care va fi probabil pe placul lui Trump, atunci când consilierii lui îi vor explica faptul că de acum înainte America poate privi NATO inclusiv ca pe un instrument puternic și util în competiția strategică cu China, în teritoriile fierbinți ale Asiei. Deci, NATO (Europa) nu doar cere Statelor Unite angajamente și garanții de securitate, ci și oferă Statelor Unite putere și influență strategică globală sporită, spre furia Chinei. Devine tot mai clar un win-win deal, așa cum în realitate a fost mereu, dar nu a fost perceput ca atare.
11. Fără îndoială, lucrurile nu sunt simple. Problemele NATO nu provin doar din amenințările externe, ci și (sau mai ales, aș spune) din vulnerabilitățile și schimbările interne, din democrațiile statelor membre. Există mari provocări în politica din câteva mari democrații-pilon ale Alianței, unde sunt așteptate schimbări sau clarificări ale puterii executive în  următoarele zile (Franța), luni (SUA) sau un an (Germania). Vestea bună este că noul guvern din Olanda, de exemplu, deși considerat de mulți înainte de instalare ca unul de „extremă dreapta”, destabilizator al ordinii politice occidentale, pare să se plieze foarte bine pe direcțiile NATO și este dornic să sprijine în continuare Ucraina. De asemenea, tranziția de la conservatori la laburiști în Marea Britanie menține același curs al politicii externe și de securitate a Londrei și același atașament față de NATO și cauza Ucrainei. Începem să sperăm că vom supraviețui cu bine anului electoral 2024, critic și crucial, de care ne-am temut atât de mult. Să vedem 5 noiembrie și ce urmează după și apoi facem bilanțul.
12. Ungaria, deși zgomotoasă și deranjantă, începe să fie ușor ocolită în procesul decizional, și la NATO, și la UE. Deja începem să ne obișnuim cu fițele de fostă capitală imperială decăzută, care „poartă grija Bazinului Carpatic”, mai nou și a „echilibrului strategic global” (of, ce se mai răscolește Ceaușescu!), iar lumea s-a cam plictisit de „scenele” de imagine fără niciun rezultat ale lui Orbán. Nu vedem ca Ungaria să aibă anvergura și pârghiile suficiente pentru a bloca strategiile, direcțiile și politicile NATO, cu toată partitura dramatică interpretată de Viktor Orbán în diverse turnee diplomatice și declarațiile sale „pacifiste”, care servesc indirect intereselor agresorilor, nu victimelor. Ungaria pariază pe cartea revizionismului global și european, asta se știe de mulți ani (poate îi pică și ei ceva firimituri de la masa Beijingului și Moscovei, dacă aceștia vor înfige vreodată steagul la Bruxelles), dar până una, alta, rămâne de văzut ce se va întâmpla în alegerile interne din 2026.
13. Realist vorbind, invitarea Ucrainei la NATO era imposibilă acum. Tema nici nu merită dezbătută prea mult, dincolo de reafirmarea ireversibilității traiectoriei Ucrainei spre NATO, care se va împlini atunci când Ucraina va avea un teritoriu clar, independent, curat, liber de trupe rusești ocupante, chiar dacă mai mic decât cel din 1991. Nu împărtășesc dezamăgirea celor care spun că tonul Declarației nu este suficient de puternic și de clar în favoarea Ucrainei. Atât se poate face acum, dar direcția este clară. Momentul propice și ocazia ratată pentru invitația de aderare s-au consumat la București, în aprilie 2008.  
14. Poziționarea actuală a României, la periferia geopolitică a lumii occidentale (NATO și UE), crește presiunea și mizele electorale și politice din democrația românească, a cărei direcție strategică nu pare deocamdată periclitată semnificativ, nici în anul electoral dificil 2024. Nu se prevede posibilitatea unei schimbări a orientării pro-NATO și pro-UE a României la nivel prezidențial, parlamentar și guvernamental, pe termen scurt și mediu cel puțin (4-5 ani), în pofida unei expuneri mai mari la riscul războiului în regiune și a apariției populismului naționalist și suveranist. Totuși, devine mai evident ca oricând argumentul că lărgirea spațiului de securitate spre Est, cu includerea Ucrainei și Republicii Moldova într-un „spațiu de securitate adiacent al NATO” și cu perspective de securizare deplină pe termen lung a celor două republici postsovietice, ar avanta pe deplin România, care nu ar mai fi la marginea NATO și a UE. Dar ambele obiective, legate de Ucraina și Republica Moldova ca părți integrate ale Vestului, vor necesita mult timp și s-ar putea să nu le vedem îndeplinite până în 2030.

*

Vremurile sunt extrem de tulburi. Schimbările dramatice de politică internă și reverberațiile politicii internaționale asupra democrațiilor interne afectează o parte importantă a țărilor membre ale NATO și UE, implicit cele două organizații în ansamblu. Nici NATO, nici UE nu vor mai fi la fel la finalul războiului, ca înainte de război.

Pariul lui Putin era că cele două organizații se vor dezintegra sub presiunea marilor provocări și a lașităților naționale, dar până acum consecința agresiunii a fost întărirea celor două structuri occidentale. NATO s-a extins la 32 de membri, cu Finlanda și Suedia ieșite din vechea lor neutralitate și alegând Alianța Nord-Atlantică, iar Ucraina și Republica Moldova sunt parteneri ai NATO și au început deja negocierile de aderare la UE. Niciuna din schimbările de mai sus nu s-ar fi întâmplat fără Războiul lui Putin.

Aerul solemn și grav de la Summit-ul NATO trădează vânturile ostile care bat pentru schimbarea lumii. Liderii politici, comandanții militari și experții în strategii de la Washington, Londra, Paris, Berlin și Bruxelles se pregătesc pentru un război lung. Un război lung în Ucraina, un război lung pentru reconstrucția, stabilizarea și recredibilizarea ordinii de securitate europene, un război lung pentru teritoriile periferice geopolitic (Ucraina, Moldova, Georgia, Taiwan etc.) care aspiră democratic să adere la un spațiu civilizațional integrat dar sunt agresate și trase înapoi de spațiul rival, un război lung pentru supremație globală între democrațiile liberale occidentale și axa dictaturilor orientale, reprezentate în esență de SUA și China. Ar fi o naivitate să nu realizăm că astfel de pregătiri pentru Era Războiului Lung, generațional și hibrid, se fac și la Beijing sau Moscova. Nimeni nu mai crede că „se termină până la Crăciun”. Atmosfera de la evenimente pare mohorâtă, ca și vremurile, dar ea ascunde un complex uriaș de reflecții, scenarii, inovări tehnologice, simulări, alocări de resurse, adaptări legislative, modernizări ale infrastructurii etc., toate menite să pregătească cele două blocuri în vederea unei posibile confruntări. Nici într-o parte, nici în cealaltă nu se stă degeaba. 

Sunt multe necunoscute și variabile în acest război, de la capacitatea Occidentului cuprins de plaisirismul deceniilor trecute de a se mobiliza pentru a-și apăra libertățile și lumea pe care a creat-o după 1945 și mai ales după 1989, la rezistența și resursele Rusiei în condițiile unei economii de război supusă sancțiunilor sau opțiunea Sudului Global ambiguu ori ambivalent de a alege în cele din urmă de care parte a istoriei se va plasa, după mai multe ezitări și duplicități. Toate acestea vor influența rezultatul războiului hibrid. Când ceața confruntării globale se va ridica, peste 15-20 de ani, noi vom fi bătrâni dar vom înțelege care a fost rezultatul acestei mari încleștări pentru schimbarea lumii. 

Nu se va termina curând. Ar putea fi războiul hibrid al unei generații, care să se întindă pe durata unui deceniu sau două, până la tranșarea disputei democrații-dictaturi și cristalizarea unui noi ordini mondiale. NATO a înțeles că nu trebuie să își mai facă și mai ales să vândă publicului intern iluzia unei victorii rapide și facile. Nu va fi așa. Dar în același timp înfrângerea nu poate fi acceptată, pentru că ar avea un cost teribil pentru generațiile viitoare. Citeste continuarea articolului pe Contributors.ro