Suzette Boon, fondatorul Societatii Europene pentru Trauma: Ma intreb sub ce presiune se afla psihologul sef al Armatei Romane pentru a da astfel de raspunsuri

​​Un fenomen extrem de straniu a iesit la lumina atunci cand psihologul sef al Armatei Romane, colonelul Adrian Prisacaru, a afirmat intr-o declaratie pentru jurnalistii Gandul ca in Romania „nu exista militari diagnosticati cu stres posttraumatic”. Sindromul de stres posttraumatic este o afectiune specifica soldatilor intorsi din teatrele de lupta din Afganistan sau Irak: 20% dintre soldatii americani mobilizati si 8% dintre cei canadieni au primit acest diagnostic, care in Romania lipseste cu desavarsire.

Explicatiile oferite de psihologii Armatei Romane pentru aceasta absenta oficiala sunt considerate foarte surprinzatoare de psihologul olandez Suzette Boon, unul dintre cei mai experimentati terapeuti europeni in afectiuni posttraumatice si co-fondatorul Societatii Europene pentru Trauma si Disociere.

„A gasit Romania formula magica prin care trimite in teatrele de razboi doar oameni tari, solizi din punct de vedere psihic, perfect pregatiti sa faca fata unei traume?”, se intreaba jurnalistii Gandul intr-o investigatie despre „Sindromul NU” in armata romana.Unul dintre cei mai importanti experti europeni in trauma, psihologul olandez Suzette Boon, s-a aflat in aceste zile in Romania pentru o conferinta organizata de Institutul Dianoia din Timisoara.

Am rugat-o sa asculte declaratiile psihologilor oficiali ai Armatei Romane. Suzette Boon, co-fondatorul Societatii Europene pentru Trauma, a ramas aproape fara cuvinte.

Vlad Mixich: Peste 30.000 de romani au luptat in Afganistan si Irak, unde au murit 23 de soldati si au fost raniti 135. Dar psihologul sef din cadrul Statului Major General al Armatei romane, col.psih.dr. Adrian Prisacaru, a declarat jurnalistilor de la Gandul ca oficial „nu exista militari diagnosticati cu stres posttraumatic”. Este posibil asa ceva?

Suzette Boon: As fi foarte surprinsa. Noi am trimis la fel de multi soldati in ultimii ani in Irak si Afganistan si avem cam la fel de multe victime si, da, in Olanda exista cazuri de sindrom posttraumatic printre soldatii care s-au intors de acolo. Avem clinici speciale unde acestia sunt tratati. Prin urmare tind sa cred ca asa ceva nu este posibil. Sindromul posttraumatic e destul de comun printre soldatii care merg in astfel de misiuni pentru ca sunt intr-o tensiune continua si multi si-au vazut prietenii murind. In Olanda, soldatii care intra in astfel de misiuni castiga mai mult decat daca ar ramane acasa. Asta atrage o anumita tipologie de oameni. Dar selectia celor care intra in Armata a fost in trecut foarte proasta. Si exista oameni care vin deja dintr-un mediu nu foarte stabil sau sunt deja traumatizati si sunt atrasi de ideea de a intra in Armata. Ei sunt cu atat mai vulnerabili sa dezvolte sindromul posttraumatic decat cineva care vine dintr-un mediu stabil.

„EXISTA VREUN GENERAL CARE SPUNE CA NU VA PUTETI OCUPA CU ADEVARAT DE CEI CU SINDROM POSTTRAUMATIC?”

V.M.: Un alt psiholog militar roman, Maria-Magdalena Macarenco de la UM01783, le-a explicat jurnalistilor de la Gandul ca soldatilor romani nu le este frica pentru ca „in momentul in care iti vezi colegul omorat de o mina antipersonal si ai curajul sa te duci acolo, sa te apropii de el, de jumatatea de om care a mai ramas, sa-i strangi de pe camp resturile umane, inseamna ca nu ai experimentat nici frica, nici neputinta, nici oroare. Si asta face ca militarul respectiv, desi trauma este extrem de severa, sa nu aiba tulburarea de stres posttraumatic.” Este aceasta o explicatie stiintifica valida?

Suzette Boon: … Nu sunt sigura ca inteleg… Pot asculta va rog din nou declaratia? E vorba de un soldat aflat in actiune?

V.M.: Da.

Suzette Boon: Daca e vorba de un soldat aflat in actiune, care trebuie sa adune ramasitele umane ale unui coleg si el nu simte nimic, asta inseamna ca a intrat pe pilot automat, ca e depersonalizat, ca mecanismul de supravietuire a intrat in functiune si atunci nu exista frica in acel moment. Dar pentru acesti soldati frica revine dupa eveniment. Frica, rusinea si cosmarurile vin dupa ce s-au intors din misiune, atunci cand sunt deja acasa. In armata exista o cultura intreaga in care nu poti arata ca te temi, nu poti vorbi despre fricile tale si cosmarurile tale pentru ca asta inseamna ca esti nebun, las, o veriga slaba. Asa ca soldatii nici macar nu indraznesc sa spuna ceva pentru ca le este rusine. Pur si simplu neaga. Asta se intampla si in Olanda, unde suntem mult mai familiarizati cu sindromul posttraumatic.

V.M.: Credeti ca acest fenomen este mai puternic intr-o societate unde stigma asociata cu tulburarile psihice este foarte intensa?

Suzette Boon: Sunt sigura. Daca intreaga societate are prejudecati puternice despre sanatatea mintala, atunci motivele de a nu vorbi despre asta sunt duble.

V.M.: Psihologul sef din cadrul Statului Major General al Armatei Romane, col. psih. dr. Adrian Prisacaru, explica absenta sindromului posttraumatic in randul soldatilor romani astfel: „pentru ca oamenii sunt echilibrati, au o structura armonios dezvoltata. Personalul nostru este hiperspecializat, pregatit, cu o inalta calificare profesionala”. Ce mesaj util ati transmite psihologului sef al Armatei Romane?

Suzette Boon: … Ca sa fiu foarte onesta, ma intreb in primul rand sub ce presiune se afla pentru a da astfel de raspunsuri. Exista vreun general care-i spune ca nu poate sa se ocupe cu adevarat de sindromul posttraumatic? Pentru ca sunt foarte, foarte surprinsa. Cinstit va spun: sunt foarte surprinsa de asta. Orice armata incearca sa trimita in misiuni oameni cat se poate de echilibrati, dar chiar si pentru cei echilibrati exista doar o anumita cantitate de orori cu care se pot descurca. Exista un anumit procent de oameni care sunt mai vulnerabili de a suferi de sindrom posttraumatic astfel incat, tot ce pot sa spun e ca nu inteleg aceste raspunsuri. Stiu ca in anumite tari nu se vorbeste despre anumite probleme din armata. Dar nu pot comenta asta pentru ca sunt pentru prima oara in Romania si nu vreau sa-i judec ideile. Dar sunt foarte surprinsa.

Si ma intreb daca au vorbit intr-adevar cu toti acei soldati? In Olanda este o regula ca soldatii care revin din misiunile de razboi sa fie trimisi pentru cateva zile la „debriefing”: acolo sunt ajutati sa vorbeasca despre experientele lor, sa faca tranzitia de la mediul din Afganistan la cel din Olanda. Ei nu sunt trimisi de pe campul de lupta direct la familiile lor. Insa si asa se intampla ca unii sa nu poata vorbi despre asta in acele zile si sa dezvolte simptome la cateva luni dupa. Astfel ca, in Olanda ei sunt urmariti cel putin jumatate de an pentru ca anumite simptome apar la o perioada de timp dupa ce s-au intors. Este ciudat ca, in timp ce toate armatele care trimit soldati pe front au cazuri de sindrom posttraumatic, Romania nu are. Eu as continua sa ma ocup si sa am grija de acesti soldati si luni dupa ce s-au intors din misiune pentru a vedea daca au reusit sa se adapteze la viata normala.

DACA ACEST SINDROM NU EXISTA OFICIAL, CUM POATE INTELEGE SOTIA CE SE INTAMPLA CU BARBATUL EI?

V.M.: Ce se poate intampla cu soldatii la care sindromul de stres posttraumatic nu este tratat, desi el exista?

Suzette Boon: Starea lor incepe sa se deterioreze. Incep sa au probleme in familiile lor, in cuplu, probleme la serviciu. Sindromul posttraumatic netratat inseamna ca acel individ este capabil in anumite momente sa participe normal la viata cotidiana, dar exista momente cand nu poate face acest lucru: este agitat, are izbucniri de manie, crize emotionale, nu poate functiona. Viata lor devine cu adevarat dificila. Iar daca sunt trimisi in aceeasi situatie de razboi si-ar putea pierde controlul.

V.M.: Poate apare sindromul de stres posttraumatic si in cazul celor implicati in accidente rutiere?

Suzette Boon: Oamenii care vin pentru prima data in contact cu astfel de accidente, cum ar fi pompierii, cei care trebuie sa participe la descarcerari, cei din politie, sunt supusi riscului de a dezvolta sindrom posttraumatic pentru ca sunt in contact frecvent cu oameni desfigurati, oameni care mor, care sufera. Pentru un membru al familiei celui care are sindrom de stres posttraumatic este foarte dificil. Pentru ca nu intelege ce se intampla. Daca oficial acest sindrom nu exista… Imaginati-va ca aveti un iubit care a fost intr-o misiune in Afganistan si se intoarce cu astfel de probleme. Dar nu poate vorbi despre ele sau ele nu sunt recunoscute. Si tu, ca sotie a lui, il vezi cum este. Si cum isi poate ea explica ce se intampla? Cum te poti intelege pe tine insuti daca problema stresului posttraumatic nu exista? Si asta poate dauna intregii familii, poate distruge familia.

V.M.: Este acest sindrom vindecabil?

Suzette Boon: Da. In special sindromul de stres posttraumatic. Cei care sufera de tulburari disociative trebuie insa sa traiasca cu o parte din simptomele lor. Dar pot invata cum sa o faca. Daca sindromul de stres posttraumatic este recunoscut, el poate fi tratat si vindecat.

V.M.: Ne explicati va rog ce este o tulburare disociativa?

Suzette Boon: Principala problema a cuiva care are o astfel de tulburare este ca personalitatea lui este impartita in cel putin doua parti diferite. O parte functioneaza in viata de zi cu zi, deci as fi chiar eu, iar cealalta parte este blocata in ceea ce numim „timpul traumei”, este blocata in trauma. Pentru ca o tulburare disociativa este un mecanism de supravietuire in fata experientelor traumatice. Tulburarile disociative complexe apar dupa traume petrecute in copilarie, atunci cand vorbim despre neglijenta cronica sau despre abuzul fizic sau sexual in copilarie si care continua in adolescenta. Daca un copil e abuzat in copilarie dar trebuie si sa mearga zilnic la scoala, sa-si faca prieteni, partea copilului care e prinsa in intamplarile traumatice se desparte de cea preocupata de lucrurile cotidiene. Aceasta este esenta unei tulburari disociative.

ADESEA, TRAUMELE DIN CAUZA ABUZULUI IN COPILARIE NU SUNT RECUNOSCUTE DE SOCIETATE

V.M.: Care sunt consecintele pe termen lung ale abuzului in copilarie?

Suzette Boon: Sunt multe consecinte pe termen lung. Prima este ca abuzul de acest fel se intampla de obicei in familie, in cadrul unor relatii care ar trebui sa fie de incredere. Desigur ca, daca oamenii importanti din viata unui copil il abuzeaza, primul lucru care se intampla e ca acel copil nu mai poate avea incredere in alti oameni. Una dintre consecintele pe termen lung este ca acei copii care au fost abuzati au dificultati ca adulti in a avea incredere in alti oameni. Apoi aprecierea de sine este foarte negativa: neincredere, convingerea ca nu e o persoana buna. Si perceptia asupra lumii este una tulburata: aceasta lume nu este una sigura, este una in care exista monstri la coltul fiecarei strazi. Prin urmare, astfel de oameni experimenteaza subestimarea propriei persoane, neincredere in alti oameni si teama de a fi in lume. Pe deasupra, apar problemele de stres post-traumatic, ceea ce inseamna ca acele amintiri traumatice revin in vise, in asa-numitele flashback-uri in care retraiesc acum ceea ce li s-a intamplat in trecut. Astfel de oameni au probleme cu somnul, devin foarte vulnerabili, au mari probleme in a-si controla emotiile. Uneori nu simt nimic, alteori simt mult mai mult decat ar trebui. Sunt coplesiti de sentimente de teama, de rusine, de umilire, de furie si suparare. Pot deveni dependenti de droguri sau de alcool pentru ca acestea ii ajuta sa uite.

V.M.: E simplu pentru medici sa recunoasca si diagnosticheze aceste tulburari?

Suzette Boon: Uneori clinicienii nu pot recunoaste istoricul de trauma din spatele tuturor acestor probleme pentru ca oamenii sunt atat de rusinati si se tem atat de tare de aceste amintiri incat prefera sa nu vorbeasca despre ele. Sindromul postraumatic simplu, adica cel legat de un singur eveniment traumatic din viata, este recunoscut mai usor. Sunt multe traume pe care le putem cu totii identifica: cum ar fi dezastrele naturale sau cele din trafic. Aceste cazuri de sindrom postraumatic pot fi usor identificate. Dar trauma din cauza abuzului in familie adesea nu e recunoscuta de societate. Nu se discuta despre asta si oamenii prefera sa spuna ca asa ceva nu exista in tara noastra sau in cartierul nostru. Si victimelor, supravietuitorilor acestor evenimente, nu le este prea usor sa vorbeasca despre asta. De aceea aceste tulburari de stres postraumatic cronice sunt mai greu de recunoscut de psihologi si clinicieni.

V.M.: Dar exista instrumente de diagnostic pentru ele?

Suzette Boon: Da, desigur. Exista chestionare la care cineva raspunde si daca raspunzi „da” la un anumit numar de intrebari atunci exista o posibilitate mai mare decat media de a avea simptome de stres posttraumatic sau de tulburare disociativa. Stiu ca unele dintre ele au fost deja traduse in limba romana.

V.M.: Exista anumite voci care sustin ca sindromul de stres posttraumatic este o notiune inventata de societatea post-moderna si ca nu e in realitate o boala adevarata.

Suzette Boon: Nu sunt deloc de acord cu asta. E un non-sens. Poti diagnostica foarte clar acest sindrom cu un set foarte clar de simptome. Exista cercetari si studii numeroase despre acest sindrom, care au fost facute in intreaga lume. E adevarat ca exista anumite mode in privinta unor boli. Un exemplu este ADHD-ul (tulburarea hiperkinetica si de deficit de atentie) despre care nu se stia nimic si, deodata, diagnosticarea lui a aparut si brusc multi copii au primit Ritalin pentru a li se trata aceste simptome. Exista asadar diagnosticari excesive ale anumitor boli nou identificate. Dar asta nu inseamna ca cineva care sufera de sindrom de stres posttraumatic va fi ajutat daca boala nu-i va fi identificata si tratata.

Suzette Boon este psiholog si psihoterapeut cu o experienta consistenta in diagnosticul si tratamentul tulburarilor disociative complexe. In prezent lucreaza la Top Referent Trauma Center din Altrecht, in Olanda. Este autorul unui manual pentru pacientii cu trauma tradus in 8 limbi si a fost primul presedinte al Societatii Europene pentru Trauma si Disociere. Are un doctorat in psihologie la Free University din Amsterdam si a primit mai multe distinctii internationale pentru aportul ei la tratamentul tulburarilor posttraumatice si disociative.

Investigatia „Sindromul Nu”, publicata de jurnalistii de la gandul.info, despre absenta oficial a cazurilor de sindrom de stres posttraumatic in armata romana este parte a burselor jurnalistice oferite de The Carter Center din Statele Unite si Centrul Roman pentru Jurnalism Independent.