Tataie m-a învățat totul. Să fac plăcintă cu mere și să îmi arăt iubirea, chiar și prin videocall

Deschid caietul cu rețete și citesc: Plăcintă cu mere (tataie). Foaia e gălbuie, stropită cu ulei. Recunosc scrisul meu de clasa a IV-a, de pe vremea când vorbeam zilnic cu cu bunicul meu la telefon. Îmi amintesc cum mi-a dictat rețeta. „Prinți lui tataia, scrie așa: Dai 10 mere pe răzătoare, după ce le cureți de coajă”. Mă așteaptă un lighean cu mere verzi și bătute, adunate de sub pomii plantați de mama. Încep să răzuiesc. 

„Dacă sărbătorim ceva, facem plăcintă” e scurtătura mentală pe care am preluat-o de la bunici de când locuiam cu ei într-un apartament de la etajul 4 în Sibiu. Pe atunci, prepararea plăcintei dura o zi întreagă. Rasul merelor, imediat după micul dejun. Frământarea aluatului, imediat după prânz. Asamblarea și băgatul la cuptor, în jurul orei 18:00. La 19:00, se servea cina și se scotea plăcinta din cuptor. 

Am crescut la bunici până la șase ani, când am început să merg la școală. În fiecare dimineață, tataie mă lua de mână și mă ducea la grădiniță. La întoarcere, îmi cumpăra mereu un corn cu ciocolată Chipicao pe care îl mâncam înainte de masa de prânz. Când mergeam cu el pe stradă, mă simțeam în siguranță. Avea mâna aspră, dar curată și o verighetă pe inelar. Îl zgâriam în podul palmei, uneori atât de tare încât mă  atenționa că îi fac răni. Nu era un gest conștient. Acum știu că era din frică – voiam să mă asigur că nu îmi va da drumul. 

Am 18 ani și mă pregătesc să plec la facultate în Cluj-Napoca. Mă agit prin jur – nu știu cum să-mi iau rămas bun, nici dacă ar trebui să fac asta, nici dacă simt să o fac. Foști colegi de liceu pun poze cu ei din copilărie pe Instagram și mă gândesc: „Oare așa se face înainte să pleci de acasă?”. Eu sunt în bucătărie, cu un castron de mere în față. Sunt singură, așa că îl sun pe bunicul meu.

Îl apelez pe video. Sun de mai multe ori până răspunde. 

– Am dat iar în partea ailaltă, spune.

– Mă gândeam eu, tataie. Ce faci?

– Iar mă întrebi, tu nu știi?

De câteva luni, tataie respiră greu și obosește repede. Când îl sun, îmi spune că zace în pat și citește ziarul sau face integrame. Nu îi convine – toată viața a lucrat, s-a plimbat, a pescuit și a avut grijă de ceilalți. Acum, își dorește să moară – neputința îl roade mai tare ca durerea. 

– Mă ajuți să fac o plăcintă cu mere?, întreb.

– Ia să văd, oi mai știi?, răspunde.

Tataie m-a învățat totul. Să merg pe role. Să merg pe patine. Să spun prima rugăciune. Să dau primul șah mat. Să închid la table. Să cos. Să citesc cărți – cu voce șoptită, primele pagini, apoi în gând, nenumărate. Tataie stăpânea perfect orice abilitate care pentru mine era o nouă provocare. Până a primit telefon cu touch screen.

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Patricia Cîrtog

Parteneriat media