Temperamentul mesianic

The sudden, wild, hysterical throb of optimism felt by him who realises his hopes begin to melt

Orice om atent la realitate, pățit și cu bun simț, știe că nicio dorință fierbinte nu poate conduce la decizii bune. Doar spiritele mesianice – în acea unică și imparabilă combinație de viclenie, naivitate și paranoia – cred altminteri.

Încerc să schițez acest temperament.

Temperamentul mesianic e ostil realității pe care o disprețuiește sau o condamnă vehement, pe bucăți sau în integralitatea sa. Emoțiile care pilotează temperamentul mesianic sunt mânia și nerăbdarea. Un om cu dispoziții temperamentale mesianice are nevoie de indignare atât pentru a mobiliza, cât și pentru a se mobiliza: prin mânie și nerăbdare își întreține refuzul de a cădea la pace cu realitatea. Refuzul acesta și-l justifică și manifestă ca pe o responsabilitate față de ceva care nu e posibil să vină în termenii acestei realități, dar care, nici mai mult nici mai puțin, trebuie să vină. Că trebuie să vină în pofida realității, nu-l deranjează deloc fiindcă el refuză apăsat să distingă între iluzii și speranțe. Singura distincție la care ține e între perfect și imperfect. Să remarcăm că distincția din urmă este ea însăși produsul refuzului primei distincții (între iluzii și speranțe). În concret, aici e vorba despre refuzul de a discerneîntre ceea ce se poate întreprinde pe lumea asta (politic, moral, existențial, relațional) și ce nu, tocmai pentru a putea justifica urgența acțiunii. Resortul acțiunii sale este, așadar, acest refuzvehement de a se delimita de cele imposibile.

Public, omul cu temperament mesianic se manifestă prin nevoia de a demasca imperfecțiunea; în plan intim, însă, imperfecțiunea percepută e agonizantă, totdeauna direct proporțională cu nesiguranța lui existențială.

Tot public, își manifestă genuin dorința de a-i scoate pe ceilalți la limanul (altei realități) ceea ce explică siguranța neabătută și dezinvoltura cu care omul cu temperament mesianic cere mulțimii să-l creadă și să-l urmeze; în plan intim, însă, pentru că oferta propusă i se pare de nerefuzat, iar unii, totuși, o refuză, mesianicul e măcinat de sentimente dușmănoase. Se răzbună, așadar, pe sceptici, în numele unei mânii sfinte și al unui orgoliu la fel de sfânt. Se răzbună cum apucă: fie prin atacuri la persoană, fie prin slăvirea propriului grup de supuși (în mintea sa, asta echivalează cu damnarea nesupușilor).

Pentru el, calea spre perfecțiune presupune două lucruri: tranșare vindicativă (supralicitare intimidantă, nicidecum dialog) și maximizare disperată a mesajului (exasperare formulată redundant și foarte frecvent, nicidecum prin “branding incremental”). Am folosit cuvântul “disperare”. De ce?

Omul cu dispoziții mesianice este, de regulă, perceput ca fiind un om “pozitiv“, un optimist incurabil. Optimisul excesiv este, însă, el însuși o subspecie a deznădejdii. Până la urmă, orice idealism e o invitație ocolită la disperare; dacă nu cumva e chiar alimentat de ea. În cazul particular al mesianicului, sentimentul urgenței dărâmării realității prezente și instaurarea adevăratei realități hărăzite aleșilor săi, e cu atât mai mare, cu cât sentimentul insuficienței personale e mai pregnant. Pe mesianic, o viață anonimă l-ar omorî. I-ar omorî, crede mesianicul, și pe alții care n-ar avea, astfel, acces la mesajul său, așa că nu șovăie: se smulge din ghearele deznădejdii țâșnind, energic, în apărarea celorlalți, ca să poată trăi.

Entuziasmul lui paroxistic e perceput de mulți ca molipsitor și tonic. Carisma îi vine tocmai din faptul că e absolut deschis spre irațional, iar în vocea lui palpită misterul. Își strigă, fără frică, de pe acoperiș, afinitățile spirituale. Adesea se autoproclamă fondator de trenduri și concepte, însă ce-și dorește, de fapt, e să fie fondator de mituri, de povești imposibile șidefinitive.

Subliniez încă o dată în închiere (până nu vor trage unii cititori concluzia că mesianicul e un paranoic narcisic ca oricare altul): ceea ce îl mână pe mesianic în luptă este failibilitatea și ambiguitatea căilor spre mult-adorata perfecțiune pe care ni le pune la dispoziție această realitate. În lipsa adoratei perfecțiuni, mesianicul suferă. Își imaginează, printr-o proiecție (despre care crede că e empatie) că a dibuit sursa suferințelor tuturor oamenilor și își asumă misiunea de a refuza, în numele tuturor, să se mulțumească cu mai puțin decât totul. Cu el în linia întâi, nimeni n-are voie să cadă la pace cu această realitate infectă.

Am descris temperamentul mesianic din două motive: primul motiv e în legătură directă articolul meu publicat în luna mai pe această platformă, despre claritatea morală. Date fiind cele expuse acolo, aș descuraja asocierea temperamentului mesianic exclusiv cu stânga politică. N-aș mai vorbi, de fapt, deloc despre temperamente “de stânga”, cu atât mai mult cu cât conceptele de “dreapta” și “stânga” au devenit, treptat, tot mai inoperante în ultimul deceniu; mai mult încurcă decât ajută reflecția politică.

Dispozițiile “progresiste” sunt, în schimb, destul de uniform răspândite în întreg spectrul politic, numai că termenul a ajuns, prin utilizare excesivă, să spună mereu prea puțin. Dacă discuția nu este strict politică și ne referim, în plus, la disponibilități temperamentale, cred că „progresist” poate fi uneori înlocuit cu „mesianic”.

Care sunt avantajele termenului “mesianic”: 1. nu vorbește doar despre investirea politică a noului, ci despre investiția personală (afectivă, spirituală, existențială) într-o realitate pură care nu se rezumă la mize politice (pot fi mize intime, căci mesianicii cred, printre altele, în relații perfecte); 2. subîntinde atitudini și comportante specifice omului care nu numai cănu se poate atașa de o realitate impură (fiindcă atunci i-am spune, simplu, alienat) ci omului care nu poate trăifără să-i convingă pe ceilalți că atașamentul față de o realitate impură e rău și, de aceea, de neiertat; 3. spre deosebire de termenul “progresist”, termenul “mesianic” accentuează mai puțin noutatea și mai mult agentul care impune noutatea. Noutatea mesianicului nu e, repet, în sens restrâns politică, ci una de perspectivă asupra lumii cu tot ce antrenează această „worldview”.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro