Teoria Conspirației
Înainte ca lucrurile să fie altfel – faţă de felul în care le ştim – în viitor, ele ni se înfăţişează, din ce în ce mai mult, ca fiind altfel (şi altceva) decât sunt chiar în prezent. Reversul materialismului din ce în ce mai apăsat al lumii în care trăim pare a fi o anumită “transparenţă” a realului care le permite unora – doar unora! – să arunce un ochi “dincolo” de aparenţele în care rătăcesc ceilalţi. Unii nu au acces decât la fapte, care – în vremea noastră – sunt tot mai discontinue şi mai greu de structurat, alţii au “darul” de a vedea peste tot coerenţe, logici strânse şi legături pe care nu le zdruncină nimic. Cei dintâi cunosc perpelxitatea, limitele înţelegerii şi tentaţia îndoielii; ceilalţi n-au nici o fisură, căci ei ştiu totul, şi indiferent ce se va întâmpla în timpul ce vine nu va face decât să-i confirme. Ei au o cheie perfectă cu ajutorul căreia pot explica absolut orice: teoria conspiraţiei.
Teoria conspiraţiei spune – simplu şi apăsat – că nimic nu e ceea ce pare a fi. Liniile de tramvai nu sunt paralele din raţiuni tehnice (aşa cum ni se explică de “specialişti”) şi numărul de traverse dintre staţii nu e întâmplător. Conform teoriei conspiraţiei, cine ştie să privească cu adevărat “înţelege” simbolica paralelismului şi numerologia ascunsă a traverselor şi “vede” – în spatele lor – mesajul criptat al ocultei mondiale, al finanţei globale, al iudeo-masoneriei, al iezuiţilor, iluminaţilor, templierilor, criptocomuniştilor, sataniştilor, extratereştrilor sau al a altor entităţi spirituale (indiferent de semn). Conspiraţionastul dispune de o explicaţie universală şi infailibilă: totul e amăgire, subversiune, manipulare. Cunoaşterea – aşa cum o ştim – e o înşelătorie; istoria e o poveste construită pentru a ascunde adevărul şi în umbra acestor mega-falsificări viermuieşte un grup invizibil a cărui ţintă e dominarea lumii. În ceea ce priveşte scopul acestei dominaţii, conspiraţioniştii se împart în de stânga – cei care (în bună descendenţă leninistă) văd ca finalitate a ei concentrarea puterii economice în câteva mâini şi de dreapta – cei (marcaţi de lectura zelotă şi milenaristă a Apocalipsei) pentru care sensul ascensiunii la stăpânirea lumii îl reprezintă iminenta înscăunare a Antihristului ca prinţ al acestei lumi. Pe acest teren, stânga şi dreapta nu se exclud: opţiunea lui Mamona (şi a ciracilor lui) pentru luarea în posesie a bogăţiilor materiale ale lumii nu face decât să accentueze caracterul spiritual al luptei celor care (l)i se opun, precum şi caracterul pur al “veacului ce va veni” după zdrobirea uneltelor răului.
Pentru cel care s-a ocupat – fie cât de puţin – cu istoria creştinismului, nu sunt lucruri noi: tendinţe de acest gen au erupt în primele veacuri ale Bisericii, în Evul Mediu, în Epoca Luminilor, la finele secolului XIX şi ar fi fost de mirare să ne ocolească tocmai pe noi, la ceasul democratizării accesului la informaţie. Creştinismul are şi un termen care numeşte ceea ce au în comun toate viziunile conspirativiste: gnoza. Gnoza e – literal – cunoaşterea, însă nu orice formă de cunoaştere, ci doar cea rezervată celor puţini, cei care “văd” şi “înţeleg” ce se află în spatele cortinei iluziei. Căci ceea ce văd şi înţeleg (şi consideră normal) cei mulţi nu e nimic altceva decât perdeaua de fum în care se învăluie Arhontele acestei lumi. Lumea i-a fost sustrasă Dumnezeului celui bun, dar transcendent (şi pe care propria lui transcendenţă îl obligă să rămână departe de această lume) de mâna concurentă a Răului, care pretinde să fie venerat ca adevăratul Dumnezeu. Cei orbi îl celebrează ca atare, clarvăzătorii însă îi demască – cu preţul martiriului – impostura, pregătind mileniul de pace şi fericire al celor aleşi. Dar cum pot nişte oameni, supuşi finitudinii, să lupte cu cel ce caută – prin toate mijloacele – să ajungă stăpân al lumii? Iniţiindu-se în lectura simbolică (cei de stânga ar spune: dialectică) a semnelor cu care răul marchează istoria şi, în egală măsură, a urmelor de neşters ale binelui. Tot repertoriul magic al sincretismului finelor Antichităţii intră aici în joc, cu menţiunea că el e folosit (în varianta lui neagră) şi de cei prin care Răul ia chip în lume. Gnosticul e asemeni lui Sherlock Holmes: el desfăşoară pas cu pas un parcurs al indiciilor (nevăzute celorlalţi) care-l duc, inevitabil, la criminal. Căci – pentru gnostic – există întotdeauna un criminal; cu cât mai ascuns, cu atât mai criminal. Alegerea ca exemplu a celebrului detectiv nu e întâmplătoare, căci o bună parte din literatura şi filografia poliţistă, de spionaj sau noir (ca să nu mai vorbim de cea SF sau fantasy), pe care televiziunea le-a banalizat şi cu care suntem obişnuiţi, mizează pe recuzita gnostică: maniheismul bine – rău, eroul care se înfăţişează ca un agent al binelui în această lume supusă răului, parcursul semnelor (aproape) nevăzute ce duc la vinovat, caracterul ocult al acestuia din urmă etc. (Siegfried Krakauer a făcut o analiză remarcabilă a romanului poliţist – gen prin excelenţă contemporan şi democratic – din această perspectivă.)
Neîndoielnic, există o înrudire între creştinism şi gnoză, pornind de la fondul istoric comun al ascensiunii ambelor (pe care la-a prezentat admirabil E.R. Dodds într-o carte celebră: Pagan and Cristians in an Age of Anxiety). Dar viziunea creştină asupra lumii e total deosebită de cea a gnozei. Într-un text clasic (şi asupra căruia ar merita şă medităm mai adesea, cu atât mai mult cu cât vine de la un laic): Les options fondamentales de l’Europe, Denis de Rougemont arăta felul în care deciziile dogmatice din primele veacuri ale oficializării creştinismului au marcat specificitatea europeană în ceea ce are ea mai propriu. Despre ce e vorba? Mai întâi despre dogma Întrupării: sălăşluindu-se în trup, Mântuitorul a atestat realitatea materiei creată ab nihilo şi validată de Dumnezeu la începutul timpului. Astfel, materia nu mai e – ca pentru gnostici – nici un rău, nici o iluzie. Tocmai pe această valorizare pozitivă se bazează posibilitatea studierii lumii materiale şi, implicit, a ştiinţei moderne. Jeremy Campbell a urmărit felul în care, evacuând ierarhiile celeste ale Evului Mediu, protestantismul a deschis drumurile cosmologiei moderne abstracte. În al doilea rând e vorba de fixarea termenului de persoană pentrua determina membrii Treimii. În proiecţia lui umană, acest termen conferă o demnitateă infinită omului, căruia i se recunoaşte deopotrivă vocaţia socială şi profunzimea spirituală care îi dau – fiecăruia dintre noi – un profil unic. În această adevărată revoluţie a înţelegerii umanului îşi au originea drepturile omului de la care ne reclamăm astăzi (şi nu e deloc întâmplător faptul că prima mare dezbatere asupra acestor drepturi – Disputa de la Valladolid din 1551 – a fost tranşată de Bartolomeo de Las Casas tocmai cu argumente teologice). În fine, al treilea spect îl reprezintă valorizarea pozitivă a istoriei şi a timpului. Pentru creştin, timpul nu e nici revenirea ciclică a aceluiaşi, nici un interval al corupţiei şi al morţii din care trebuie să ne eliberăm, ci o aventură personală care se înscrie într-o istorie mai largă, marcată de Creaţie, de Întrupare şi de A Doua Venire. Creştinul nu caută (asemeni gnosticului) să evadeze din istorie, ci participă la ea şi încearcă s-o marcheze, întrucât are încredere în sensul ei. Credinţa în Dumnezeu se exprimă, în timp şi în lume, ca încredere: în celălalt (care e – întotdeauna – aproapele meu) şi în rostul făptuirii noastre comune. Gnosticul, în schimb, e anistoric, căci (de vreme ce ştie totul, sau măcar esenţialul), pentru el nu există nou şi – ca atare – nici istorie. Într-un anume sens, el se consideră “deasupra” unei istorii care nu face decât să reia, în buclă, aceeaşi poveste, cu aceleaşi personaje, atâta doar că altfel costumate.
Şi totuşi, cum se face că viziunile gnostice – precum teoria conspiraţiei – sunt atât de răspândite. Vor fi fiind multe cauze şi nu pot spera decât să atrag atenţia asupra câtorva dintre ele.
Cultura suspiciunii. Trăim într-un timp în care lucruri pe care ieri le credeam stabile şi dezirabile, astăzi îşi înfăţişează un revers ce provoacă fiori. Comunismul s-a vrut – şi s-a prezentat – ca fiind societatea oamenilor liberi şi egali; în urma lui am descoperit hecatomba Gulag-ului. Am aflat – şi aflăm mereu – că toate guvernele investesc sume imense (care cel mai adesea scapă controlului democratic) în servicii secrete şi tehnologii de spionaj. Cine “se pricepe” cu adevărat la afaceri vinde arme ambelor tabere combatante. Jaful în numele ajutorului, şantajul ca “tehnică de negociere”, luarea ca ostatici a celor lipsiţi de apărare şi câte altele au devenit banalităţi de duzină. Iar disperarea a ajuns o marfă ca oricare alta. Am descoperit şi că minciuna şi înşelătoria pot fi prezentate (cu binecuvântarea economiştilor, liderilor de opinie şi a moraliştilor) ca “strategii de marketing”. Am înţeles că între promisiuni şi fapte, între candidaţi/aleşi şi discursuri, între lucruri şi cuvinte sunt distanţe pe care nimic nu le poate acoperi. Mai mult, am văzut că, în marile decizii, rolul afectivului şi al volitivului (şi, pe cale de consecinţă a frustrărilor individului, a rudeniilor ori a grupurlor de interese) e mult mai mare decât ne-ar lăsa să înţelegem apologia raţiunii făcută – e drept, cu gură ştirbă – de şcoala de toate nivelele. Pe scurt, experienţa ne-a învăţat că Guvernul minte, Serviciile Secrete mint, marile corporaţii mint şi ele, media duce totul la paroxism, vecinul nu-i nici el uşă de biserică şi – onest vorbind – nici părinţii nu ne spun chiar tot. Unii spun una, alţii spun alta. în această babilonie de ştiri, dezminţiri, dezvăluiri şi scandaluri, în cine – şi în ce – să mai credem?
Ascensiunea noii ignoranţe. Iluminismul a visat o societate în care toţi oamenii să se împărtăşească democratic de la cunoaşterea accesibilă tuturor. Făcând efortul de a se înţelege pe sine şi lumea în care trăieşte, omul iese din minorat şi îşi dobândeşte atributele cetăţeanului responsabil. Moştenirea acestui proiect a fost învăţământul universal şi gratuit. Numai că, în veacul nostru, şcoala pare a fi total depăşită de evenimente. Imergenţa marilor teorii unificatoare, a ştiinţelor aplicate şi a noilor tehnologii a făcut ca – în mod paradoxal – cunoaşterea de care, la nivelul derivatelor ei, beneficiem cu toţii să ne devină ininteligibilă celor mai mulţi dintre noi. Câţi – în afara profesioniştilor domeniilor respective – se mai pot lăuda astăzi că stăpânesc subtilităţile fizicii cuantice, ale biologiei moleculare, ale tehnologiei satelitare, ale limbajului fenomenologic, a istoriei bazată pe datări radioctive etc.? Majoritatea dintre noi le acceptă ca pe un dat – mai ales atunci când ne folosesc (precum în medicină, sau în informatica domestică) –, însă, de cele mai multe ori, nu înţelegem despre ce e vorba. Sunt lucruri pe care – disciplinaţi fiind de şcoală – le “respectăm” pentru că sunt reiterate în spaţiuml public de persoane credibile. Tot ce vedem sunt grupuri restrânse de halate albe (ascunse în institute elitiste ce seamnă cu staţiile spaţiale rătăcite pe Pământ şi trăind pe seama fondurilor oferite cu generozitate de finanţatori invizibili) care fabrică tehnologii din ce mai sofisticate şi mai initeligibile. Ce fac acei oameni acolo, dincolo de orice control al înţelegerii noastre? Nu cumva sunt ucenicii vrăjitori care se pregătesc a-i oferi Prinţului acestei lumi instrumentul supunerii desăvârşite a noastre, a tuturor?
Autoiluzionarea. Suntem tentaţi adesea să luăm drept garanţie a adevărului spuselor noastre faptul că noi înşine credem în ele. Şi, cum veacul vrea să vadă realităţi palpabile, căutăm apoi să demonstrăm “obiectiv” că lucrurile stau chiar aşa. E un argument de tipul: persoana aceasta – pe care eu o iubesc – e cea mai frumoasă din lume. Acest lucru îl poate înţelege, în mod normal, oricine – tocmai pentru că şi celălălt poate gândi (şi simţi) la fel despre persoana pe care o iubeşte. Însă propriul lumii în care trăim e faptul de–a lua (sau, şi mai bine, de-a elabora, pe baza a tot soiul de prametri) rigle, rulete şi şublere şi de-a construi o antropometrie ad hoc pentru a dovedi “ştiinţific” că lucrurile sunt ad literam aşa cum am spus. Ce obţinem cu asta? Prevalenţa de moment într-o relaţie de putere, pentru că – vai! – aşa ne-am obişnuit să ne lecturăm majoritatea relaţiilor (câteodată chiar şi pe cea cu noi înşine): în termeni de putere. Eu trebuie să am ultimul cuvânt! Pentru că sunt cel mai bun. Şi sunt cel mai bun pentru că ştiu ceea ce nu ştiu ceilalţi. Încă un lucru: obstinaţia lecturii literale, refuzul analogiei, al multiplicităţii sensurilor şi incapacitatea de-a deosebi ficţiunea de istorie sunt dovezile cele mai clare ale aplatizării înţelegerii în timpul ce ne e dat a-l trăi. Relaţiile de putere, la rândul lor, vin din viziunea vieţii sociale ca o cursă permanentă pentru beneficii: lupta pentru supremaţie pe piaţă, pentru prime time-ul media, pentru ranking-ul academic etc. şi nevoia de a “dovedi” totul (cu diplome, atestate, date statistice, hârtii de tot soiul) într-o lume în care singurul lucru evident e lipsa oricărei evidenţe comune.
Voluntarismul deghizat în providenţialism. Masificarea urbană i-a lipsit pe oameni de statutul (şi rolul) pe care-l aveau în comunităţile tradiţionale. Ne-am anonimizat şi – oricât de mult am crede în lucrurile pe care le revendicăm – vocea noastră e ştearsă şi nivelată de cascada modelor şi a trendurilor care ne inundă în permanenţă. Cum mai poate cineva atrage atenţia asupra sa într-o lume în care fiecare vrea să atragă atenţia asupra lui? Într-un singur fel: transformându-se în ventrilocul unei puteri supraumane: Providenţa, Destinul, Istoria (cu I mare). În felul acesta el nu mai e el, adică nu mai e un ins oarecare, rătăcind brownian (ca toţi ceilalţi) în vidul cotidianului, ci este expresia Cunoaşterii obiective, singura capabilă a decela o logică în această zbatere fără rost. Parcelele realului – aşa cum le poate înţelege fiecare – sunt lipite cu cleiul a ceea ce omul a învăţat (mai mult sau mai puţin) şi a ceea ce-şi imaginează (păstrând în palimpsest spaimele şi fricile ce-l traversează) şi acest patchwork e ofert pieţei ştirilor şi zovonurilor drept catapeteasma întregului cosmos.
Fascinaţia scurăturii. Cunoaşterea cere efort, căci – o ştim – “rădăcinile ei sunt amare”. Pentru a înţelege ceva e n evoie de muncă, de atenţie, de un întreg travaliu care, în cele din urmă, ne modifică nu doar felul în care vedem lucrurile, ci întreaga noastră fiinţă lăuntrică. Într-un anume sens aventura cunoaşterii e forma pe care o ia asceza în modernitate. Pe cât de adevărat e faptul că această cale e deschisă oricui – în aceasta constă universalitatea educaţiei –, pe atât de constatabil e şi acela că foarte puţini sunt cei ce rezistă cursei lungi pe care o presupune studiul aprofundat. Să mai adăugăm un lucru: majoritatea activităţilor sociale sunt tehnice şi repetitive; imaginaţia – mult celebrată de diversele psihologii educaţionale – rămâne să se elibereze altfel. Şi anume construind scenarii apocaliptice, cu răufăcători subtili şi mize planetare pe care – dotat cu un talent nevăzut celorlalţi – un anonim bine intenţionat le decriptează şi le dejoacă. Toţi oamenii au asemenea reverii, pe baza cărora îşi întreţin succesul un anumit gen de filme. Tot aşa cum avem cu toţii tentaţia reducerii necunoscutului la lucrurile pe care le ştim şi – mai ales – la stereotipurile între care ne simţim în siguranţă.
Credinţele. Opusul credinţei nu e ateismul – căci şi ateul poate crede în adevărul lui la fel de convins ca orice credincios –, ci credinţele. Ce sunt credinţele? Ceea ce aglutinează diversele “tradiţii”: mici secvenţe de sens (decantate în mituri, poveşti, rituri, gesturi, obiecte şi simboluri) ce “domesticesc” taina multiplicându-o în nenumărate de realităţi misterioase. Cu toţii credem într-o mulţime de lucruri fără să ştim cum şi de ce, însă aceste credinţe fac ca lumea din jurul nostru să fie purtătoarea unei “magii” care ne alungă apatia ce acompaniază repetitivitatea fiecărei zile. Credem în ce ne-au spus părinţii, credem în ce-am deprins în şcoala mică, în ce-am auzit la sat ori în faţa blocului, credem în cărţile citite, în filme (şi mai ales în cele mai extravagante) şi în ştirile ce anunţă catastrofe. Şi – mai ales – credem că tocmai noi suntem cei suntem feriţi de aceastea din urmă. Iar când descoperim că nu e aşa, de regulă nu cădem în abisul credinţei, ci ne oprim în plasa altor credinţe. (Fapt simptomatic, în limba română nu avem distincţia, uzuală în alte părţi, dintre foi şi croyance, respectiv faith and believe. )
INTERVIURILE HotNews.ro