Teoria conspiratiei (de Cristian Pirvulescu)

Desi cei mai multi nu vor sa recunoasca, spectrul crizei anilor ’30 ni se infatiseaza ca un avertisment. Ca si cand nu am fi avut nimic de invatat din istorie, repetam cu seninatate greselile trecutului. Si vorba lui Hegel (la care trimit cu admiratie sustinatorii teoriei sfarsitului ideologiei), „viclenia istoriei” face ca lucrurile sa nu semene chiar intru totul.

Dar, ca si in urma cu 80 de ani, criza urmeaza unei lungi perioade in care indatorarea si creditul au explodat, iar banii s-au „facut” usor. si, tot ca atunci, criza le apare multora ca rezultatul interventiei unor conspiratori odiosi. Refuzand sa accepte caracterul ideologic al capitalismului si sa constate epuizarea acestuia in lupta cu inamicul sau, comunismul, multi cauta vinovatii pentru actuala criza oriunde altundeva decat in modul de constructie a sistemului.

Totul se intampla ca si cand secolul al XXI-lea ar fi condamnat la capitalism. Ca si cand istoria nu ar mai putea evolua. Ca si cand celelalte elemente, precum economia de piata sau democratia, sunt simple elemente de decor. si daca totusi ceva nu merge in aceasta noua gradina a Edenului regasit, de vina este sarpele conspiratiei. Poate involuntar, poate nu, dar aceasta e si lectia pe care ne-a administrat-o Banca Nationala, care a prezentat ca pe o victorie de epopee respingerea „patriotica” a conspiratiei speculatorilor straini care au atacat leul romanesc.

Si daca tot saptamana trecuta a fost consemnat si cel mai mare act de „vandalism” asupra unui cimitir din Romania, acesta e un fapt divers. De ce „vandalism” si nu antisemitism, cata vreme cimitirul era unul evreiesc? Pentru ca nu da bine? Pentru ca nu e momentul? Dar faptul ca alte cimitire, ale altor confesiuni, nu au fost atacate nu pare sa dea de gandit nici politiei, nici politicienilor. Sau poate, in plina campanie electorala, nu e tocmai subiectul potrivit? Dar antisemitismul latent, tratat cu indiferenta, se revigoreaza in perioadele de criza. Iar conspiratia evreiasca a fost unul dintre primele stereotipuri folosite pentru a explica criza din 1929-1933. Apoi se adauga si celelalte.

Uitam prea usor ca „marea criza” a insemnat un recul al democratiei si al economiei de piata. Ca frica, asemanatoare celei care astazi cuprinde grupuri sociale tot mai largi, a condus la instaurarea unor dictaturi fara precedent. Ca dupa al doilea razboi mondial, razboi pe care criza l-a pregatit, comunismul a fost legitimat nu prin calitatile sale, ci prin contrast cu fascismul tocmai infrant.

Chiar daca suntem, ce-i drept, obisnuiti cu crizele, nu e o garantie ca nu vom cadea din nou sub vremi. Ca democratia romaneasca ar fi atat de stabila incat sa reziste contactului dur cu noul totalitarism, iar economia de piata ar fi suficient de asezata pentru a functiona in orice conditii. Caci, supravietuind de la o criza la alta, trecand dintr-o perioada de penurie in alta, cum ni s-a intamplat mai tot timpul in secolul trecut, ne-am cam pierdut obisnuinta de a rezista.

Romania Libera