Tertium non datur? Mai usor cu DNA-ul pe scari

Motto: Politica este arta posibilului în interesul binelui comun.

Voci cu pretenţii din presa şi societatea civilă românească dau în aceste zile o remarcabilă dovadă de incultură politică şi inabilitate de a sesiza bunele ocazii în care omul trebuie să mai şi tacă pentru a avea timp să gândească(proverb englez). Mahalaua politico-mediatică dâmboviţeană confirmă originile sale de extensie periferică a unui imaginar colectiv rural ce s-a insinuat clandestin într-un spaţiu de cultură citadină pe care se pare că încă nu l-a asimilat în profunzime.

Cultura compromisului rezonabil pentru salvarea binelui comun al cetăţii şi, mai ales, respectul pentru legitimitatea exprimării unor puncte de vedere divergente ori contrare rămân, se pare, concepte de o irealitate incomprehensibilă pentru mulţi comentatori publici. Trist, de această dată, dintre aceia cu pretenţii. Faptul că tonul este dat de diverşi actori politici nu este în sine o scuză cât mai ales o circumstanţă agravantă pentru toţi cei implicaţi.

Se uită prea repede în acest recent zgomot de fundal faptul că o negociere presupune compromisuri reciproce şi, mai ales, angajamente comune pentru viitor. Mai mult, o negociere nu reprezintă o reglare de conturi cu impact asupra unor prezumtive sau reale datorii din trecut. Cine crede astfel, se află în eroare asupra mizei. Prima funcţie a negocierii este aceea că facilitează o recunoaştere reciprocă a legitimităţii părţilor angajate în negociere, precum şi exercitarea unei necesare capacităţi de rezervă (restraint) din partea actorilor implicaţi (acesta fiind, printre altele, un aspect de urmărit în continuitate). Or, acest tip de evoluţie reprezintă, se pare, nu puţin lucru la Bucureşti. Dimpotrivă. Din acest motiv a şi fost salutat. Pentru încurajarea unor paşi timizi spre normalizare şi normalitate.

Deblocarea unei crize politice este net preferabilă unui război politic total, iar o politică refugiată în impotenţa soluţionării unui conflict este doar o ineptă mostră de incompetenţă în negociere şi un cras exemplu de non-Politik. În România se poate observa mult prea des o preferinţă pentru o lectură superficială a lui von Clausewitz atunci când se pune accentul mai degrabă pe continuarea Politik-ului cu alte mijloace (recte, confruntare) decât pe salvgardarea prin negociere a unor obiective prioritare ce definesc binele comun. Reluarea exemplului catastrofal al crizei constituţionale din 2012 nu reprezintă o opţiune viabilă pentru 2013 decât pentru inconştienţi iresponsabili. Partizanii unei astfel de opţiuni ar putea fi însă neplăcut luaţi prin surprindere de consecinţele eventuale al hazardării într-un asemenea demers greu de înscris pe orbita unui comportament politic responsabil.

În acest context, asumarea responsabilităţilor ce revin conform legii preşedintelui României şi ministrului justiţiei în funcţie cu privirea la nominalizările din Ministerul Public reprezintă în mod neîndoielnic o evoluţie pozitivă pentru stabilitatea internă a ţării şi un bun start pentru ameliorarea imaginii României în percepţia celorlalţi colegi de Uniune. Însă nu este neapărat suficientă per se(doar cu o floare nu se face imediat primăvară – proverb românesc).

Este de asemenea oarecum surprinzător că unii dintre români, inclusiv comentatori şi oameni politici, au încă nevoie să li se reamintească faptul că în România nu se pedepseştedelictul de opinie. Şi nici nu se poate întâmpla acest lucru atâta vreme cât ţara face parte din Uniunea Europeană. Din această perspectivă, sunt relativ greu de înţeles şi integrat în formularea unei reacţii obiective recentele atacuri venite din toate direcţiile în mass media (şi nu numai) împotriva DNA-ului, a Consiliului Superior al Magistraturii şi, cu subiect şi predicat, împotriva lui Daniel Morar, procurorul care a condus cu rezultate recunoscute DNA şi a asigurat în condiţii dificile un onorant interimat al funcţiei de procuror general.

Profesioniştii care lucrează în aceste instituţii au un drept legitim de a exprima un punct de vedere public cu privire la standardele de performanţă şi credibilitate dezirabile vis-à-vis de persoanele desemnate de factorul politic pentru a conduce Ministerul Public. Doar prin exprimarea unui punct de vedere cu privire la chestiuni punctuale ce pot afecta buna funcţionare în viitor a acestor instituţii nu se încalcă legea. Mai ales atunci când aceste standarde de profesionalism şi transparenţa procesului de selecţie (sau validare/vetting) reprezintă obiective asumate de România în faţa colegilor de Uniune, acestea fiind înscrise în benchmark-ul aplicabil pentru raportul MCV ce va fi redactat de Comisia Europeană la sfârşitul acestui an. (Dacă se pune problema încălcării legii de unii magistraţi, prin fapte, nu vorbe, este bine să ne reamintim de suspendarea şedinţelor de judecată ca mijloc de presiune politică în data de 26 februarie 2013).

Trebuie reamintit de asemenea celor care au fost prea rapid seduşi de necesara normalizare şi normalitate a asumării politice a nominalizărilor pentru conducerea Ministerului Public, faptul că instituţia Consiliului Superior al Magistraturii are de asemenea un rol legal în acest proces de vetting. Exercitarea acestui rol ce se va finaliza cu emiterea unui aviz consultativ trebuie respectată conform legilor în vigoare, în caz contrar, o premisă fundamentală a garanţiilor de normalitate oferite de procesul de colaborare al actorilor implicaţi în acest proces ar fi decredibilizată .

De asemenea, ar fi greu de înţeles o situaţie în care persoanele nominalizate la funcţiile din conducerea Ministerului Public ar neglija necesitatea pregătirii şi asumării unui coerent proiect de management al funcţiei şi atribuţiilor pentru care au fost propuşi de către factorul politic. Singură, cauţionarea de către factorul politic nu poate reprezenta un substitut pentru competenţă şi credibilitate, în condiţiile în care activitatea instituţiilor conduse de persoanele nominalizate va continua să facă, inevitabil, obiectul unei atente monitorizări, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, rezultatele (pozitive sau negative) urmând a fi decontate în dreptul actorilor politici care şi-au asumat respectivele propuneri.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro