"The Wrestler" – ravasitor pur si simplu

Mickey Rourke nu e „Randy the Ram”, eroul lui Darren Aronofsky, in ciuda asemanarilor. Fostul campion de wrestling se apropie de finis, in vreme ce Rourke iese la lumina, dupa ce toata lumea il credea pierdut. Elegiacul „The Wrestler”/”Luptatorul”, care a intrat in 6 martie pe ecranele romanesti, este poate cel mai bun film american al anului trecut. Mickey Rourke il duce in spate cu siguranta obosita a celui care a trait cat pentru zece. Ireprosabil.

Desi a fost desemnat Cel mai bun film la gala Independent Spirit Awards (si a luat Leul de Aur la Venetia), „The Wrestler” nu i-a convins pe membrii Academiei Americane de Film, la fel cum nici Mickey Rourke nu le-a luat ochii. Filmul a avut doar doua nominalizari la Oscar, pentru rol principal masculin si rol secundar feminin (Marisa Tomei). Si nici un premiu.

Dar e suficient sa-l vezi ca sa nu te mai intereseze cate nominalizari a avut, cat de corecti/deschisi/priceputi au fost votantii sau cat de mult a contat la bursa pariurilor. Pentru ca e de departe cel mai sincer film din cursa marilor premii ale cinematografiei americane pe 2008. De fapt, te cucereste din primele minute.

Filmat ca „Elephant”-ul lui Gus Van Sant, urmarindu-si eroul din spate (ca la jocurile video), „The Wrestler” isi delimiteaza inca de la inceput spatiul de manevra.

(Decupajul eficient al lui Aronofsky expliciteaza in mai putin de un minut trecutul de glorie al eroului pe care il preia, ca Alexandre Dumas, 20 de ani mai tarziu, cand Randy Berbecul e mai mult o caricatura a ce a fost odata.).

Sali de sport sau gradinite convertite peste weekend in sali de wrestling, supermarketuri ieftine, rulote ce servesc drept casa (si ele incuiate pentru neplata), vestiare modeste, un club de striptease de o tristete imensa, o dubita ca un cavou pe roti (simbol al izolarii personajului). Pe scurt, America dezabuzata, cea de la firul ierbii, cu oameni aflati la mare distanta de eroul care pleaca de la zero si da lovitura.

Aronofsky, insa, a punctat decisiv. Dupa „Pi” si „Requiem for a Dream”, care-l lansasera pe o traiectorie iconoclasta ce parea sigura, a dat chix in 2006 cu „Fantana”/”The Fountain”. Cu „The Wrestler” schimba registrul si scoate din scenariul perfect al lui Robert Siegel un film economicos, eficient, de o sensibilitate care la inceput transpira si pe urma de-a dreptul supureaza prin pielea eroului.

Un film pe cat de dur pe atat de emotionant, dar care refuza melodrama din acelasi respect pentru personaj care-l face sa-l urmareasca discret din spate.

Povestea e simpla: un fost campion de wrestling care traieste din lupte regizate in care doar sangele e real, sufera un infarct si realizeaza cat de singur e. Incearca sa-si faca putina ordine in viata.

Sa se impace cu fiica sa, pe care a lasat-o de izbeliste de mult. Sa incerce o relatie serioasa alaturi de o femeie care sa-i dea putina caldura.

Dar Randy Berbecul, odinioara celebru iar azi traind o faima desueta, nu mai are forta sa se mobilizeze. Nu stie gesturile decisive prin care isi poate cuceri fiica. Nu poate cauta o femeie in afara unui club de striptease unde isi ineaca periodic singuratatea. Nu o poate cuceri pe aceasta femeie (excelenta Marisa Tomei) care e la fel de incercata ca sa mai spere la putina fericire.

Pentru ca personajele nu sunt solar-cretinute ca cele din „Slumdog Millionaire”, ci sunt ca oamenii reali, ca noi, cei care nu ne putem abtine sa nu fim noi insine, le va fi greu sa-si infranga obisnuintele si sa se schimbe.

Fireste, se pot face multe paralele intre personaj si Mickey Rourke. In mod esential, insa, Rourke a stiut sa profite de a doua sansa. Joaca extraordinar de sigur si de nuantat, implicandu-se in personaj cu atata discretie cat sa nu se scoata pe el in evidenta.

Si nici nu are nevoie de replici. E suficient sa-i privesti figura ca un teren de lupta ca sa intelegi suferinta personajului, tandretea, generozitatea si dorinta de a renaste. Nivelate de un bun-simt care il impiedica sa se dea in spectacol (altundeva decat in ring).

Mickey Rourke pur si simplu te darama. Cum bine spunea un jurnalist american, nu merita Oscarul, ci Nobelul.

E si meritul lui Aronofsky – a stiut sa scoata aurul din el, dar mai ales a stiut cum sa-l domine. „Esti un mare actor care si-a ratat cariera si pe care nimeni nu mai vrea sa-l angajeze. De acum inainte vei face tot ce iti spun” – asa l-a luat Aronofsky pe dificilul actor, de la bun inceput. „Trebuie ca e foarte talentat daca are curajul sa-mi vorbeasca pe tonul asta”, a spus Rourke mai tarziu.

Poti scrie un eseu despre spatiile dezolante din film, dar si despre corp (ca pentru revista „Cahiers du Cinema”), dar aici teoria corpului ar fi chiar pe bune. Randy isi foloseste trupul aproape in aceeasi maniera in care o face Cassidy, care danseaza aproape goala la club, dar nu se culca cu clientii.

Corpul lui Randy e CV-ul sau. Tabacit, gaurit, taiat, ros. S-ar parea ca Randy e incasabil (si suntem martori la scene greu de privit) pana cand infarctul ii/ne deschide rezervoarele de vulnerabilitate, caci ele erau acolo tot timpul.

Si din acel moment tonul elegiac creste, descreste si creste din nou ca si cum l-am urmari pe erou (obligatoriu din spate) in ultimele sale clipe. Ca in „Last Days”. (Nu degeaba „The Wrestler” e atat de „van sant”-ian.)

E evident ca fara Mickey Rourke (initial Aronofksy se gandise si la Nicolas Cage) filmul n-ar fi fost acelasi. Dar ar fi nedrept sa-l consideri memorabil numai datorita lui Rourke. De-ar fi fost asa, dupa 10 minute te-ai fi plictisit si ai fi renuntat sa empatizezi cu personajul si nu ti s-ar mai fi parut atat de reala drama lui.

„Luptatorul”/”The Wrestler” – regia Darren Aronofsky, cu: Mickey Rourke, Marisa Tomei, Evan Rachel Wood. 105 minute. Ruleaza in Romania din 6 martie