Toată viața mi-am dorit să aud că nu semăn cu tata. Dar absența lui m-a modelat mai tare ca ADN-ul

Eram la o bere când le-am arătat prietenelor mele o poză cu ai mei din anii 2000; plecaseră în Germania să facă bani, ca orice părinte român din generația lor. Mi-au spus imediat că semăn cu el. „Daaa, e ceva în forma feței și în zâmbetul lui”. După ce toată viața am fugit de asta. După ce familia mi-a spus cu încredere că „nuuu, nu semeni cu el”. După o viață în care am așteptat să mi se spună că semăn cu mami, părintele pe care-l iubesc și care mi-a fost și mamă, și tată.

A fost mereu important să semăn cu cineva, pentru că toți copiii seamănă cu cineva. Sora mea seamănă cu tatăl ei, dar și cu mami, verișoarele mele seamănă cu mătușa și unchiu’, însă eu m-am aflat întotdeauna într-un spațiu liminal, un spațiu din care verișoarele au putut să glumească spunând că sunt luată dintr-o familie de broscoi – adică adoptată. Mai târziu, când nu-mi găseam locul, am început să glumesc și eu la fel. „Tu semeni cu tine” – încerca mama să aducă pacea. 

Primele mele amintiri cu el sunt alea în care îi coloram tatuajele de pe braț. Îmi amintesc niște flori și, în general, spații libere pentru colorat cu carioca. Chiar recent i-am văzut tatuajele într-o poză veche; arată mai frumos decât își amintește copilul de 4 ani. Par deja colorate, dar el tot îmi lăsa loc de jucat. Astea sunt primele amintiri bune, de pe vremea în care ai mei nu se despărțiseră. 

Alte lucruri bune am auzit de la mătușa. Mi-a spus că atunci când s-a mutat la noi, la Călărași, a luat orașul la pas și a învățat toate străzile. Mamaia mi-a spus că e un om care ți se bagă pe sub piele și că e prietenos, eu de ce nu sunt așa? „Fii și tu ca tac-tu”, zicea când avea musafiri la ea la curte, iar eu nu voiam să vorbesc cu nimeni. 

Mami mi-a spus despre el doar că nu-i plăcea munca, că pleca în timpul programului, venea acasă să doarmă și bea la serviciu. Adevărul e că venea să mă ia de la grădiniță și se oprea cu mine la cârciuma din cartier, iar eu spuneam apoi că a băut apă, pentru că țuica e incoloră. 

Unchiu’ mă-ntreabă de fiecare dată când ne vedem, în glumă, „nu ți-e și ție dor de tac-tu?”. Râdem toți, dar răspunsul real e că nu, nu îmi e, n-am avut ocazia să-l cunosc suficient ca să mi se facă.

Îl știu drept Dan. Dan, care și-a făcut 5 conturi diferite de Facebook și mi-a dat cerere de prietenie de pe toate, pentru că mereu își pierdea telefonul, mereu i-l fura cineva, mereu se-ntâmpla ceva. Și mereu mami era prima pe care o suna; numărul ei e singurul pe care îl știe pe de rost. Mie îmi scria din când în când, să vadă ce fac, să verifice dacă încă sunt fata lui. Doar în acte. 

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Mihaela Munteanu 

Parteneriat media