Totalitarism si antisemitism: Despre Heda Margolius Kovaly (1919-2010)
Exista destine emblematice pentru timpurile sumbre ale totalitarismelor. Sa ne gandim la Margarete Buber-Neumann, la Aleksandr Soljenitin ori la Nadejda Mandelstam. Recent trecuta in lumea celor drepti, Heda Margolius Kovaly a trait ambele cosmaruri absolute ale veacului al XX-lea: nazismul si comunismul. Nascuta intr-o familie evreiasca din Praga, Heda a fost deportata, impreuna cu sotul ei, Rudolf Margolius si intreaga familie, mai intai in ghettoul din Lodz, apoi la Auschwitz. Parintii ei au murit in camerele de gazare. Heda a supravietuit, si-a imaginat ca, revenita in Cehoslovacia postbelica, va trai intr-o lume democratica. Ca atatia intelectuali din Europa Centrala, Rudolf, care fusese deportat la Auschwitz si Dachau, a aderat, in 1945, la Partidul Comunist, visand si el la o lume noua, fara rasism si fara injustitie. Existau insa planurile lui Stalin de incorporare a Cehoslovaciei in noul bloc. Orice rezerva, orice opozitie era intolerabila. Fiul fondatorului Cehoslovaciei, ministrul de externe Jan Masaryk avea sa fie lichidat (simulacru de sinucidere), Cortina de Fier se cobora in chip asfixiant peste intreaga zona controlata de Stalin si servitorii sai.
Procesele-spectacol in „democratiile populare”
Rudolf Margolius, expert in chestiuni economice, devenea ministru adjunct al comertului exterior, o pozitie politica extrem de expusa suspiciunilor maniacale ale stalinistilor. Era epoca vanatorilor de vrajitoare, a competitiei dintre cele doua „lagare” (termen lansat de Jdanov la Consfatuirea fondatoare a Cominformului din 1947), se cautau tapi ispasitori pentru esecurile economice ale „democratiilor populare”. Stalin exportase in Europa de Est nu doar o propaganda desantata, ci si un model de prigonire a „dusmanilor poporului”. Mai intai liderii partidelor de opozitie, apoi chiar unii demnitari comunisti (in special cei cu o experienta biografica occidentala) au fost identificati drept elemente subversive. S-au organizat procese-spectacol, pedagogia infernala (spre a relua conceptul regretatei istorice Annie Kriegel) devenea o dimensiune esentiala a noului sistem. Ruptura cu Iugoslavia din 1948, denuntarea lui
Tito si a conducerii PC din Iugoslavia drept „o banda de asasini spioni” au exacerbat acest climat al suspiciunii generalizate. Isteria devenise contagioasa, nimeni nu mai era ferit de omniprezentele banuieli de tradare. In aceste conditii au fost inventate acuzatiile impotriva unor figuri marcante ale comunismului cehoslovac. Mai intai, actiunile investigative (adica de nascocire a inamicului intern) au fost lansate chiar de Rudolf Slansky, secretar general al PC din
Cehoslovacia, mana dreapta a liderului suprem, alcoolicul abulic care era Klement Gottwald. In spiritul lozincii obsesive „Cu Uniunea Sovietica pentru vesnicie”, consilierii sovietici au devenit adevaratii autori ai scenariilor demonologice.
La sfarsitul anului 1951 a venit randul lui Slansky, cel care patronase (poate ca si initiase) arestarile celor care aveau sa devina colegii sai pe banca acuzatilor. Nu exista imunitate perfecta in raport cu mecanismul terorii universalizate. Intre cei 14 inculpati in monstruoasa inscenare judiciara din toamna anului 1952, 11 erau evrei. Sa-i amintesc aici pe Bedrich Geminder, fost functionar de varf al Cominternului, seful Sectiei Externe a PC din Cehoslovacia, casatorit cu Irene Falcon, secretara personala a lui Dolores Ibarruri (Pasionaria), presedinta PC Spaniol; pe Karel Svab, fost ministru adjunct al Securitatii; pe Jozef Frank, fost secretar general adjunct al PC din Cehoslovacia; pe Otto Fishl, fost ministru adjunct de finante. A fost arestat si in final condamnat la inchisoare pe viata Artur London, fost voluntar in Brigazile Internationale din Spania, membru al conducerii FTP-MOI (parte a rezistentei antinziste) din Franta. Ulterior, London avea sa scrie o carte cutremuratoare, „L’Aveu”, in care analiza mecanimele obtinerii confesiunilor in aceste lugubre inscenari. In filmul lui Costa Gavras bazat pe cartea lui London, scenariul fost scris de Jorge Semprun, iar rolurile principale au revenit lui Yves Montand si sotiei sale, Simone Signoret. As aminti aici si cartea de amintiri a altui supravietuitor al procesului Slansky, Eugen Loebl („My Mind on Trial”, Harcourt Brace Jovanovich, 1976).
Otto Katz: Spionaj si propaganda
Coincidenta face ca o carte pe care am citit-o chiar saptamana trecuta se ocupa de tribulatiile celui care avea sa fi condamnat in acelasi proces, André Simone, seful departamentului international al cotidianului comunist „Rude Pravo”. Pe numele sau real Otto Katz, nascut in 1895 in Boemia, acesta fost, in anii 30, mana dreapta a celebrului propagandist en titre al Cominternului, Willy Münzenberg. A fost, se pare, primul sot al Marlenei Dietrich, a jucat un rol decisiv in scrierea Cartii Negre a incendierii Reichstagului, document capital al propagandei staliniste in acei ani pe care W. H. Auden i-a numit a low and dishonest decade. Dupa Pactul sovieto-german, Munzenberg a rupt cu Moscova si a pornit diverse actiuni de denuntare simulata a nazismului si stalinismului. A fost in cele din urma eliminat sub forma unei stranii sinucideri (v. Jonathan Miles, „The Dangerous Otto Katz: The Many Lives of a Soviet Spy”, Bloomsbury, 2010).
Otto Katz a ramas pana la sfarsit loial lui Stalin, a pastrat pana la capat tacerea despre atatea intrigic si crime in care a jucat un rol decisiv (intre altele, cele legate de lichidarea militantilor POUM la Barcelona in anii Razboiului Civil). Mi-a vorbit candva despre el sora mamei mele, Cristina Luca-Boico, care fusese corespondenta „Scanteii” la Conferinta de Pace de la Paris in 1946. André Simone fusese corespondentul lui „Rude Pravo”. La procesul din 1952 a recunoscut cele mai aiuritoare acuzatii. A fost spanzurat si el in decembrie. Cum spanzurat a fost si Vladimir Clementis, comunistul slovac care l-a inlocuit pe Jan Masaryk ca ministru de externe. In acea perioada, la Bucuresti, la Comisia Controlului de Partid, se urzeau firele unor dosare menite sa-i incrimneze pe unii dintre fostii voluntari din Spania si din maquis.
In anii razboiului, aflat in URSS ca refugiat politic, Slansky fusese directorul Departamentului Est si Central European de la Radio Moscova. Ambii mei parinti au lucrat in cadrul serviciului romanesc, direct subordonat lui Slansky. Matusa mea fusese colaboratoarea apropiata a lui London in rezistenta franceza. In mod cert, acest tip de trecut ii facea candidati pentru versiunile romanesti ale epurarilor sangeroase ce faceau parte din (i)logica sistemului…
Mitologii antisemite
Rudolf Margolius a fost condamnat la moarte sub acuzatii absolut halucinante: conspiratie sionsta menita sa distruga economia cheoslovaca, tradare de patrie, complot pentru rasturnarea regimului. Rechizitoriul si articolele din presa cehoslovaca din aceele luni sunau ca editorialele din foaia huliganica „Der Stürmer” condusa de Julius Streicher, antisemitul patologic executat la Nurnberg. In cartea sa „Reflections of Prague: Journeys through the 20th Century” (Wiley,2006), fiul Hedei si al lui Rudolf, arhitectul Ivan Margolius citeaza numeroase documente care probau un antisemitism visceral devenit politica oficiala in Cehoslovacia. Pentru Hitler si nazisti, antisemitismul era piatra unghulara a cosmologiei lor distructive. In cazul comunistilor, acest antisemitism fusese mult timp camuflat de retorica antifascista. Acum exploda cu o virulenta inimaginabila cu doar cativa ani mai devreme. Mitul extremist al „iudeo-bolsevismului” isi afla in noua teorie a conspiratiei sioniste, pusa in „in slujba imperialismului anglo-american”, o morbida contraparte. In capodopera sa „The Origins of Totalitarianism”, Hannah Arendt consacra una
dintre cele trei parti din carte problemei antisemitismului (ca substrat ideologic ireductibil al nazismului). Iata ca acum, gratie lui Timothy Snyder, autorul cartii „Bloodlands” (despre care am scris aici) avem o analiza pertinenta si persuasiva a componentei antisemite a stalinismului.
Heda Margolius si fiul ei au fost tratati ca paria in anii care au urmat procesului Slansky. Abia in 1963 a avut loc o reabilitare partiala si tacuta a celor ucisi. Liderul stalinist Antonin Novotny nu-si putea permite sa deschida cutia Pandorei a unei dezbateri oneste privind atrocitatile anilor 50, fusese el insusi prea adanc implicat in ele. In necrologul aparut in „New York Times” din 9 decembrie 2010 , William Grimes aminteste ca in chestionarul pe care l-a completat in 1963 pentru Ministerul Justitiei, vaduva lui Margolius (intre timp maritata cu filosoful Pavel Kovaly) indica urmatoarele pierderi suferite: „pierderea onoarei”, „pierderea sanatatii” si „pierderea credintei in partid si in justitie”. Abia pe ultimul loc figura „pierderea proprietatilor”. Au urmat anii in care Heda Kovaly Margolius a tradus masiv din autori precum Heinrich Boll, Saul Bellow, Muriel Spark, Philip Roth si William Golding. Dar cel mai important pentru ea a fost sa-si scrie memoriile. A rezultat una din cartile fundamentale ale literaturii lagarelor si terorii din veacul
totalitarismelor dezlantuite. Aparuta in engleza sub titlul Under a Cruel Star, cartea Hedei Kovaly i-a oferit exigentului critic cultural Clive James prilejul acestei formulari superlative:
„Given 30 seconds to recommend a single book that might start a serious student on the hard road to understanding the political tragedies of the 20th century, I would choose this one”.
In 1967, Heda Kovaly a emigrat in Statele Unite impreuna cu sotul ei care a predat la Northeastern University. In momentul aparititiei memoriilor ei, influentul critic Alfred Kazin, unul dintre cei mai cunoscuti dintre intelectualii din New York, scria in „New York Times Book Review”:
„This is an extraordinary memoir, so heartbreaking that I have reread it for months, unable to rise to the ‘business’ of reviewing less a book than a life repeatedly outraged by the
wordst totalitarians in Europe”.
Despre viata acestei femei putem spune ca a fost mutilata, schilodita, distrusa in sensul despre care vorbea candva Adorno. Exista un film documentar pe care l-am prezentat de catava ori, de-a lungul anilor, studentilor mei de la Universitatea Maryland, incercand sa le propun o deslusire impreuna a misterului proceselor-spectacol. Se initutleaza „A Trial in Prague” si reconstituie procesul Slansky. La vremea cand a fost facut filmul, era cred prin 1997, televiziunea ceha a decis sa nu-l transmita intrucat ar fi insistat prea mult pe tema evreiasca. Le-o spun studentilor, o spun si aici: nu filmul a insitat pe aceasta problema, ci istoria reala a unui veac in care monstrii totalitari (da, folosesc deliberat acest cuvant) au desemnat intregi categorii umane lichidarii numai pentru ca erau cine erau.
INTERVIURILE HotNews.ro